Zaragoza, orașul miracolelor

Cum am ajuns în Zaragoza

 Există orașe despre care, atunci când pornești spre ele, nu știi dacă ești doar în trecere pe-acolo sau le vei adopta de tot. Niciodată n-am știut clar ce caut în Zaragoza, dar am hotărât să las zarurile altora să decidă pentru mine. Am ajuns prima dată aici, în 2008, după pelerinajul la Santiago de Compostela, după mai bine de o lună caniculară și 900 de km de mers pe jos. Am fost atunci mai mult călăuzită de abandon și oboseală – decât de o planificare inițială. După experiența Camino am învățat cel mai important lucru: să accept imprevizibilul, chiar dacă acesta ar putea face parte dintr-un altfel de plan, unul mai mare, universal, la care nu am întotdeauna acces și să am încredere în forțele oculte care-mi duc pașii tot mai departe, acolo unde trebuie să aflu ceva sau să întâlnesc pe cineva ce ar putea avea o influență foarte mare în viața mea.

Scriu retrospectiv, după aproape doi ani de navetă România-Spania (când nu m-am hotărât să mă desprind de țara de origine, dar nici să rămân în țara de adopție – nici acum nu sunt hotărâtă). Am avut din ce în ce mai scurte vizite în România, tot mai rapide desprinderi și tot mai lungi popasuri în Zaragoza, care s-au definitivat cu o rezidență, o căsătorie, învățarea unei noi limbi străine, contactul cu o nouă cultură și balconul visat de unde puteam privi lumea sau ieși la aer să-mi scriu lucrările, în timp ce zaragozenii treceau spre seară spre piațeta principală a orașului, Plaza del Pilar.

Legendele orașului spun că Sfântul Santiago a trecut și pe-aici să-și propovăduiască învățăturile. Există un pod peste Ebro care-i poartă numele, chiar la 3 minute de locuința mea, podul peste care am trecut în unele dimineți de jogging, întrebându-mă deseori dacă nu cumva călătoria pe care am început-o acum doi ani avea ca finalitate găsirea unui anumit echilibru spiritual chiar aici, atât de aproape de cea mai mare catedrală barocă din Spania, edificiu ale cărui baze au fost puse tot de sfântul Santiago. Pentru un om care a plecat în lume fără să mai creadă în nimic, să ajungă să-și pună astfel de întrebări poate însemna oare începutul unei anumite credințe? Nu știu. Încă nu pot răspunde la această întrebare, dar îmi place simbolistica ce se află în spatele acestor întâmplări. Căutând legende și mituri noi, am rămas uneori în anumite locuri pentru că mi-au plăcut coincidențele care se iveau raportându-le la viața mea și pe care le descopeream aparent din greșeală. Totul începea cu întrebarea: ” Cum de-am ajuns aici?” și continua cu celelalte două: ”Ce caut? De ce trebuie să rămân?” (Acum nu-mi mai pun astfel de întrebări, fiindcă știu că în timp voi descoperi răspunsurile, mi se vor releva singure și îmi vor exploda în față când mă aștept mai puțin, ca niște surprize la care nici nu m-am gândit.)

Miracolele din piața del Pilar

Se pare că Sfântul Santiago, în timp trecerii sale pe acolo, avusese în anul 40 o viziune cu Fecioara Maria. Îi apăruse pe un stâlp de marmură și-i spusese, de față cu câțiva discipoli ai apostolului, să construiască un edificiu de rugăciune pentru orașenii de pe Ebru, ca să-i protejeze de viitoarele drame. În urma acestei viziuni a fost construită Biserica del Pilar (”pilar” înseamnă ”stâlp” în spaniolă) care a dat și numele piațetei din apropiere.

          În ianuarie 2009  mi-am pregătit din nou geanta de voiaj pentru Zaragoza. Cam fără chef. Mă aflam pentru prima dată în viață fără vreun proiect urgent la orizont, fără planuri, ce-i drept nici perspective nu mai vedeam pe undeva, dar nici nu sufeream de dezamăgiri. Eram în acel punct în care nu-mi doream să fac nimic interesant, să n-am parte de nici o provocare exterioară, lumea doar să treacă și să mă ignore și să găsesc în firul de praf care sunt satisfacția dispariției mele undeva unde-i convine vântului mai bine… asta așa, spus poetic. Mai știam despre Zaragoza și despre Plaza del Pilar că-n Războiul Civil din Spania, mai precis pe 3 august 1936, fuseseră aruncate trei bombe menite pentru distrugerea catedralei și nu explodaseră. Una dintre ele se rostogolise în piațetă printre porumbei, iar celelalte două chiar în incinta catedralei. Fuseseră aruncate de un avion Fokker VII, fabricat în Țările de Jos prin anii `20, de la o înălțime de 150 metri. Pagubele au fost mai mult de natură artistică, decât materială, deși bombele aveau o încărcătură de 20 kg de explozibil. Întreg orașul a fost indignat că i-ar fi putut trece cuiva prin cap să bombardeze un edificiu al credinței și să profaneze un lucru atât de sfânt.

Ziarele au vuit de titluri zguduitoare, celelalte orașe ale Spaniei au fost și ele revoltate și toți au spus într-un glas că a fost un miracol și că Fecioara Maria a împiedicat o catastrofă. Cele două bombe care au căzut în Biserica del Pilar sunt și-acum acolo, puse pe un perete la intrare, mărturii mute ale puterii divine. Tot de-atunci cele mai importante sărbători ale orașului s-au ținut în Piata del Pilar, la fel și ceremoniile religioase. Tot aici, chiar lângă Catedrală, găsim Primăria, de unde se țin cuvântările către cetățeni, Prefectura, întreg centrul administrativ, câteva hoteluri și un centru informativ pentru turiști. Nu poți să vizitezi Zaragoza și să nu treci prin piața del Pilar.

Dimineți cu balcoane spre stradă

       Pe strada Predicadores unde am locuit, chiar vizavi de balconul meu, era un albuergue care caza tinerii pelerini porniți în căutarea propriilor religii sau descoperiri. Nopțile când aceștia se întorceau din plimbările lor aveam impresia că încă sunt pe Camino. Vorbeau în toate limbile, cântau sau pălăvrăgeau despre toate cele văzute în pelegrinările lor. În acest murmur tineresc am scris ultima mea carte.

          Când am predat cheile acestei locuințe am simțit că s-a încheiat o perioadă extrem de plăcută și liniștită din viața mea, chiar dacă uneori pelerinii își strigau prea tare experiențele în noapte. Înainte ca sufletul meu să adopte acest oraș, mi-am zis că dacă nu mă voi simți bine, mă voi întoarce acasă, acolo unde știam pe al câtelea raft, partea stângă sau dreaptă, de lângă ușă sau de lângă fereastră, se află cartea cu coperți verzi sau galbene, fiecare dintre ele trezindu-mi amintiri clare despre cum arată anticariatul de unde l-am cumpărat pe unul sau pe altul dintre scriitori, din vremurile când habar n-aveam prin ce-a trecut fiecare ca să fie publicat, așa cum nici ei nu vor fi avut habar prin ce aveau să treacă cititorii lor, înainte de a se împrieteni cu ei sau după.

După un an de locuit aici, orașul și-a pus amprenta asupra mea cu aromele lui, cu veselia zgomotoasă din timpul fiestelor și liniștea nepământeană din timpul siestelor. Mersul meu este mult mai calm, vorba mai domoală, prețuiesc timpul altfel, mă bucur uneori de lentoarea lui, fără să mai permit nimănui să mă zorească din urmă, am renunțat la tocuri, deși străzile din Zaragoza nu au gropi în care să mi le rup, am descoperit că-mi place să fac piața fără să aleg legumele din fuga calului, să mă amestec printre oameni care nu mă împing pe la cozi și nici nu simt nevoia să se bage în fața mea, știu, sunt fleacuri, dar zeci de fleacuri adunate la un loc fac o sumă frumoasă care te ajută să treci ziua fără prea multe buclucuri. Și după ceva vreme te surprinzi zâmbind mai des. Și poate că e un câștig.

Și cu asta te întorci acasă, la oamenii care au nevoie de el, oameni care au fost bombardați de atâtea știri negative și vești care i-au consumat energetic și pare că au fost uitați până și de credințele lor, de toți îngerii din Universurile neștiute și de toate Fecioarele Sfinte.

foto: Dragoș Socaciu

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

2 răspunsuri

  1. Comentarii: spune:

    mihai a scris in 7 March, 2011 – 12:09 AM:
    doar asa.
    Îmi place articolul.Am fost în Zaragoza de 3 ori şi mi-a plÄcut oraşul, este frumos, aerisit.Am rÄtÄcit pe strÄduţele lui şi chiar este frumos, dar când am vizitat catedrala nu mi-a spus nimeni de cele 2 bombe.Am o groazÄ de fotografii fÄcute în toate locurile din oras şi chiar este frumos.Ai talent Zully şi se vede cÄ ai lÄsat ceva şi aici de unde ai plecat.Dar fÄrÄ regrete, ţara este motivantÄ;nu este un popor frumos, mÄ refer la frumuseţea fizicÄ, nu au femei frumoase şi chiar şi bÄrbaţii sunt departe de a fi numiţi frumoşi, dar emanÄ altceva care ne lipseşte nouÄ ca popor. Poate le vine de acolo de undeva din istorie ca mare putere colonialÄ. Imi place ţara şi cu siguranţÄ o sÄ revin cÄci mi-au rÄmas atâtea de vizitat. Sper cÄ te simţi bine acolo şi cÄ ţi-ai gÄsit limanul. Dumnezeu cu tine.
    dan misca a scris in 12 August, 2010 – 06:15 PM:
    no ca mi-o placut
    super descrieri,super trairi,..istoria ne face sa visam la mai bine.multumesc pt.o lectura de calitate.

  2. Espresso cu menta spune:

    frumos ai mai scris despre zaragoza…cu totii cred ca avem un colt al nostru unde ne regasim linistea….

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *