Vlad Andrei, povestea unui îngeraş

540428_270603649690331_1467845869_nPovestea îngeraşului nostru Vlad Andrei a început cu mult timp înainte să mă gîndesc că voi mai avea un copil…

Mă numesc Mihaela şi am 26 de ani. Nu de mult am divorţat de tatăl fetiţei mele şi puteam să jur că nu mă voi mai căsători şi nici că voi mai avea încă un bebe. La cîteva luni după divorţ l-am întîlnit pe actualul meu soţ. Din cauza distanţei ne-am mutat împreună repede. Pe fetiţa mea de 3 ani, pe nume Maria Miruna o iubeşte îngrozitor de mult, cum nici nu speram vreodată şi Miruna îi spune tata.

Curînd au început să se simtă primele semne de sarcină aşa că am făcut un test…a ieşit pozitiv. Iubitul meu era în culmea fericirii, dar eu eram îngrijorată că poate nu e cel mai bun lucru să păstrez acest copil. Cînd i-am spus că aş vrea să nu fiu însărcinată mi-a răspuns că e doar decizia mea, doar că eu nu aveam puterea să trec printr-un avort, nu aş fi putut să îmi omor cu bună ştiinţă pruncul din mine. După primele greţuri i-am zis iubitului meu că ne vom creşte împreună şi cel de-al doilea copilaş. Ne-am bucurat împreună de miracolul ce creştea la mine în burtica şi eram în culmea fericirii cînd se mai împlinea cîte o săptămînă. Îmi făceam conştiincioasă analizele şi îmi luam vitaminele în fiecare dimineaţă. Nu aveam bani de ecografii lunare sau de morfologii, sperăm că este totul în regulă şi ne consolăm că de fiecare dată mie îmi ieşeau foarte bine toate analizele.

La prima ecografie nu m-a putut însoţi, dar au fost alături de mine mama şi fetiţa mea. M-am liniştit cînd medicul mi-a spus că bebeluşul este în regulă şi mi-a fost indiferent cînd a presupus că voi mai avea o fetiţă, noi dorindu-ne mult un băieţel… Timpul trecea greu pentru mine, eram atît de nerăbdătoare să îmi ţin puiuţul în braţe! Şi iubitul meu, cîtă răbdare a avut să crească puţin bebe ca să îl poată măcar auzi cum mişca în burtica! Stăteau seara, şi el şi fetiţa mea, cu urechile lipite de burtica mea şi vorbeau cu bebe… îi spuneau Cleo, crezînd că este fetiţa.

Am hotărît să ne căsătorim. Aşa că am început pregătirile şi totodată a început şi stresul. Am trecut relativ uşor prin toate pentru că am primit ajutor de la toţi cei apropiaţi. A venit şi ziua nunţii mult aşteptată: 14 feb 2012!!! Ne-am prezentat emoţionaţi în faţa oficiantului stării civile. Am spus amîndoi „DA” şi după ce am semnat actele oficiale bebeluşul nostru a dat din picioare… Şi petrecerea a fost una reuşită şi deloc obositoare pentru mine sau pentru bebe…

A doua zi bebe s-a trezit ca de obicei cînd a sunat telefonul. A fost activ şi chiar eram fericită alături de soţul meu. A treia zi cînd a sunat telefonul la 6:00 l-am simţit pe bebe foarte bine şi chiar m-am mirat că acum dădea şi din mînuţe şi din picioruşe cu o forţă pe care nu o mai simţisem pînă atunci. Am plecat la cumpărături în ziua aceea şi am cumpărat o pereche de botoşei de bebe drept cadou pentru soţul meu iar seara, ajunsă acasă m-am întins şi aşteptam să îmi simt odorul din burtică…nimic… nimic, nici o mişcare… parcă al meu copilaş era supărat pe mine că mă plimbasem cam multicel în ziua precedentă…

baloaneA venit şi ziua de sîmbătă…am plecat spre casa părinţilor mei să o luăm înapoi acasă pe Miruna care stătuse acolo încă de după actele noastre. Pe drum i-am spus soţului meu că îmi e teamă că s-a întîmplat ceva cu bebeluşul nostru pentru că nu l-am mai simţit mişcînd încă de joi dimineaţa. El mi-a zîmbit îngrijorat şi mi-a spus că e doar mai puturos zilele astea…”doar nu o să ni se întîmple tocmai nouă…”

Am vorbit şi cu mama mea şi rămăsese hotărît că luni să merg la un control, dar nu am mai apucat… Duminică dimineaţă am văzut primele pete de sînge pe lenjeria intimă. Ne-am îmbrăcat grăbiţi şi am fugit la urgenţă. Iniţial mi-au spus să nu mă îngrijorez, apoi mi-au pus un mic aparat pe burtă să îi asculte inima puiuţului…Nimic! Mi-au spus că poate din cauza grăsimii nu se aude… Deja nu mai credeam şi presimţeam că mă apropii de o prăpastie.

M-am întins cuminte pe masă iar d-na doctor a început ecografia… Nu puteam vedea mai nimic în afară de conturul căpşorului… Cînd i-am văzut ochii miraţi şi l-a chemat pe colegul dînsei mi-am dat seama… Lacrimile erau prea puţine. Aş fi vrut să strig că nu poate fi adevărat. Apoi m-au luat la întrebări: am făcut eco? le-am răspuns că da… Dar morfologia? Le-am spus că nu mi-am permis nici măcar una… „la eco mi-au spus că totul e bine şi că presupune că e fetiţa”, le-am zis. „A fost!” mi s-a răspuns… Cuvintele au căzut cu o greutate greu de exprimat în cuvinte.

mama de ingerNu mai ştiu ce s-a întîmplat şi ce mi-au mai spus, nu mai auzeam şi nu mai simţeam nimic. M-au pus să mai aştept pe hol, eu plîngeam întruna… Nu ştiu cum am ajuns înapoi în urgenţă şi l-am reîntîlnit pe soţul meu. Cuvintele erau de prisos. Plîngeam îmbrăţişaţi că doi copii şi acum conştientizam şi durerea lui… Urma să fie primul lui născut… Primul lui copilaş… Trebuia să fie tată cu adevărat şi să se bucure de drăgălăşenia unui nou născut, a unui bebeluş… Acum toate astea erau vise neîndeplinite…Era distrus, abia dacă îl mai recunoşteam…niciodată nu îl văzusem aşa, apoi l-am auzit după ce a ieşit din spital…urlete sfîşietoare!!! Atunci m-a durut şi mai tare…

M-au internat. Nu aveam nimic pregătit, nici papuci, nici măcar şerveţele să îmi şterg lacrimile… Ajunşi în salon am început să ne liniştim şi să punem cap la cap ceea ce ni se spusese. S-a presupus că bebe ar avea o malformaţie şi de aici şi decesul. Dar făcusem un eco! Degeaba, nu făcusem morfologia! Ne simţeam vinovaţi că nu ne-am permis financiar să facem şi acea analiză, dar era deja prea tîrziu. Ni s-a explicat ce se va întîmpla, urma să mi se inducă starea de travaliu şi în urma contracţiilor să îmi expulzez bebeluşul mort, iar finalul era un chiuretaj.

Mi-au montat o branulă şi mi-au pus o perfuzie, injectînd o soluţie care trebuia să îmi provoace contracţii. Colegele de cameră nu ştiau ce să îmi mai facă, erau speriate pentru că durerile erau mari iar eu mă simţeam din ce în ce mai rău. Se duceau după asistente spunîndu-le că mă doare şi că îmi este rău sau că am vomat iar, dar se întorceau povestindu-mi că replica lor era:”aşa trebuie să se întîmple, nu am ce să-i fac!”.

taticDurerea fizică ce am simţit-o în noaptea aceea de 19 spre 20 feb era inimic pe lîngă ce simţeam adînc în inimă. Măcar acum aveam un motiv să ţip, puteam învinovăţi durerea ce se resimţea în urma contracţiilor. Aşteptam să se termine coşmarul ca să văd dacă nu cumva este doar un vis. Cred că era deja trecut de ora 2 noaptea cînd după ce s-a terminat şi jumătate din ce-a de-a doua perfuzie mi-au zis că trebuie să merg în sala de travaliu unde trebuia să îmi nasc bebeluşul mort.

Contracţiile erau dureroase şi parcă interminabile, doar că puiuţul meu nu vroia să îşi părăsească micul culcuş în care era protejat, şi sincer nici eu nu îmi doream. Vroiam să îl pot păstra în mine, să ştiu că este acolo, protejat de toate relele.

Tot personalul medical care se învîrtea pe lîngă mine mă privea ciudat. Nu înţelegeam de ce… Apoi mi-am adus aminte de o discuţie între două fete din salon cu privire la geamurile închise din saloane… le demontaseră mînerele…au avut un caz în care o mămică s-a aruncat de la etajul 7.

Abia pe la 3:50 s-a terminat coşmarul. Mi-am simţit puiuţul alunecînd în jos. Atunci s-a oprit tot, şi durere fizică şi lacrimi… parcă şi timpul a stat în loc. Nu era niciun vis, era realitatea… Îmi doream să mă ridic şi să îl iau în braţe, să îl sărut şi să nu îi mai dau niciodată drumul de la piept… dar am fost o lasa, m-am temut să nu fiu privită ca o nebună şi să fiu trimisă la un spital de nebuni.

vladutA venit un medic şi l-a scos complet iar eu l-am întrebat: „fetiţa, nu-i aşa?” „Nu” îmi răspunde, „e băieţel!” S-a sfîrşit lumea pt mine! Îmi dorisem atît de mult un frăţior pentru Miruna… Ne gîndisem noi şi la un nume de băiat, Vlad Andrei ar fi trebuit să îl cheme… Mi l-au luat înainte să îl văd, i-am zărit doar spatele mic şi căpşorul firav. Mi-aş fi dat viaţa atunci doar băieţelul meu să trăiască. L-au cîntărit, avea 900 de grame. L-au aruncat într-o pungă de plastic.

Uimită de greutatea îngeraşului meu o asistentă m-a întrebat în timp ce d-na doctor mă chiureta : „cîte săptămîni aveai?” 25! M-a privit cu milă şi a plecat. După chiuretaj a venit o moaşă la mine şi întinzîndu-mi o foaie şi un pix m-a întrebat dacă vreau să semnez că bebeluşul meu să fie trimis la crematoriu, că nu se obişnuieşte să se ia avortonii acasă…”Asta e procedura!” Am semnat cu mîna tremurîndă neştiind ce să fac altceva… Mă gîndeam şi la soţul meu, la suferinţa lui…Mi-am adus aminte de urletele sfîşietoare din ziua precedentă şi mi-am zis că măcar el să nu îl vadă aşa, poate durerea ar fi mai mică… Cum, în loc să ajung acasă ţinînd în braţe copilul nostru, să ies din spital cu un sicriu?

Vroiam să îmi sun soţul şi să îi spun că s-a terminat… visul nostru frumos se terminase!

M-au transferat într-un salon unde mai erau încă 4 femei. 3 din ele născuseră prematur şi copilaşii lor erau bine, doar una singură era în situaţia mea. Îmi venea să îmi smulg părul din cap cînd venea ora la care mămicile se duceau să îşi vadă copilaşii şi să le dea să mănînce! Asistentele îmi ziceau să nu cumva să fac crize acum că ale mele colege se duceau la bebeluşi iar eu rămîneam în salon; mai exact să nu cumva să o iau razna. Eu le zîmbeam mereu şi le ziceam că sunt bine, sînt bine, nu au de ce să îşi facă griji, dar numai sufletul meu ştia ce durere port cu mine şi cum îl întrebăm pe Dumnezeu de ce mă lasă pe mine în lumea asta atîta timp cît copilaşul meu este în Cer?

Copilaşul nostru a fost trimis la necropsie dar nu s-a aflat cauza decesului deoarece era în stare avansată de descompunere, mi-au spus. Apoi l-au dus la crematoriu şi l-au incinerat. Nu mi-a mai zis nimeni nimic, oricît de mult i-am rugat să îmi spună ce s-a întîmplat… toată lumea a dat din umeri. Mă resemnasem cu gîndul că nu voi afla niciodată ce anume îi curmase viaţa îngeraşului nostru.

Abia în ziua externării am înţeles: pe fişa de ieşire din spital stătea scris negru pe alb: CORDON OMBILICAL ÎNNODAT!

Acum aş vrea măcar să ştiu că nu l-a durut, că nu a suferit.. măcar el să nu fi simţit durere, pentru că noi acum în loc să îi cumpărăm lumînare pentru botez cumpărăm candele ca să avem la ce plînge… pt că nu ne-a rămas nimic, nimic, decît lacrimile!

emmaAm început să caut răspunsuri la miile de întrebări pe care le aveam, aşa am descoperit siteul Organizaţiei EMMA, înfiinţată de Bianca Brad, care la rîndul ei a experimentat durerea pierderii unui copil nenăscut în aceleaşi condiţii, cordonul ombilical înnodat. Pe forumul siteului am învăţat să lupt cu cei ce îmi zic „eşti tînără, faci altul” sau „nu te înţeleg, nu era un copil”, şi asta pentru că sunt printre oameni care nu numai că îmi înţeleg durerea dar o respectă şi mă susţin. Acolo am învăţat că nu trebuie să îmi fie ruşine să plîng şi că lucrurile ar fi putut fi altfel, nu ar fi fost atît de dureros dacă aş fi fost încurajată să îl văd pe Vlad şi să îmi iau rămas bun de la el. Dacă s-ar fi întîmplat asta nu aş mai fi trăit acum cu regretul de a fi o lasa şi cu dorinţa de a da tot ce am doar ca să îl văd şi să îl sărut măcar o dată. Aş fi avut ceva, o poză, o amintire, şi de ce nu, un mormînt la care să plîng…

Odihneşte-te în pace îngeraşul nostru iubit! Zbor lin îngeraş Vlad Andrei! Mami şi tati te iubesc şi nu te vor uita niciodată!

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :