Violeta, fata cu pianul…

 IMG_3484Zilele trecute depănam cu prietena mea amintiri demult apuse, cu oameni şi trăiri din trecut. Și, deodată,mi- am dat seama că dacă am vreun regret în viaţa mea, acesta nu este legat de vreun om, decizie sau întâmplare, ci de faptul că… nu am învăţat (încă) să cânt la pian.

Aproape fiecare zi a copilăriei mele a fost însoţită de muzică, în special de acorduri de pian. Pe la 10 ani puteam recunoaşte, cu uşurinţă, partiturile lui Beethoven, Clayderman sau Debussy datorită Violetei, vecina şi prietena mea care studia pianul de la o vârstă fragedă. Tatăl Violetei încuraja muzica în familia lor, el însuşi un fost artist polivalent (azi- înger- în Cer) care şi-a dirijat copiii spre cariere muzicale (toate cele trei fete ale sale sunt muziciene acum). Închid ochii şi parcă îmi revăd prietena în fața pianului ei negru din sufrageria ceauşistă: o fată frumoasă, cu părul negru şi ochii verzi, plini de o bucurie greu de descris în cuvinte. Îmi amintesc cât de pasionată era de muzica ei şi cât entuziasm răsuna din clapele pianului când o rugam să cânte, pentru a mia oară, vreo rapsodie sau compoziţie celebră pentru pian. “Fata cu pianul”, i se mai spunea Violetei pe strada noastră…şi aşa am păstrat-o şi eu în suflet pe prietena mea sensibilă şi plină de lumină cu care mi-am împărţit copilăria (jucăriile, sandwich-urile, muzica şi primele emoţii ale inimii).

IMG_3489De multe ori, atunci, demult, mă refugiam cu un caiet şi un pix în mână, pe sub teii bogaţi de pe strada noastră şi scriam poezii, în timp ce Violeta exersa la pian cu perseverenţă. Aşa s-au şi născut primele mele poezii şi nuvele, sub acordurile pianului prietenei mele. Acum ştiu de ce noi două, de-o vârstă fiind, ne-am înţeles mereu atât de bine-sufletele noastre seamănă şi vibrează la fel.

Violeta m-a regăsit de curând, după mulţi ani în care am mai ştiut câte ceva una despre cealaltă, dar în care nu am mai comunicat aşa cum o făceam cândva, despărţite fiind de un ocean. Iar prima noastră conversaţie de femei-adulte, mame de copii minunaţi, a continuat de unde o întrerupseserăm cu mulţi ani în urmă…

Azi, îmi este imposibil să aud sunetele unui pian şi să nu fiu transportată imediat lângă Violeta şi pianul ei, lângă prietenii frumoşi din copilărie din blocul nostru gălăgios, tineri minunaţi lângă care am crescut şi m-am format ca om.

Este atât de simplu să alegem bucuria în fiecare clipă a vieţii, chiar şi atunci când o melodie anume ne urcă, parcă, într-o maşină a timpului şi ne întoarce în trecut. Acolo, într-o fracţiune de secundă, avem de făcut o alegere: ne bucurăm sau plângem, alegem amintirile triste sau pe cele fericite? Nu e greu să evităm retrăitul dramelor, durerilor trecute; cu puţin exerciţiu şi multă prezență conştientă, regretul poate fi înlocuit de amintirea a ceva ce am iubit, ce ne-a umplut inima de frumos şi ar fi atât de minunat să scoatem asta din nou la lumină. Muzica şi iubirea pot alina orice rană şi durere, altfel, foarte mulţi dintre noi ar umbla cu sufletele trunchiate, oarbe, surde sau şchioape prin lume.

Relaţia dintre muzică şi memorie este una foarte puternică, nu degeaba muzica este folosită, mai nou, pentru efectele sale terapeutice care ajută bătrânii, pacienţii loviţi de boli psihice sau pe cei aflaţi în depresii.

IMG_3491O melodie auzită la un concert, într-un magazin sau club, la radio sau pe o plajă, te poate duce înapoi cu mulţi ani, lângă o persoană anume, într-o situaţie anume; te determină să retrăieşti acelaşi sentimente, să simţi aproape toate miresemele de-atunci sau să descrii, în amănunte exacte, încăperea sau împrejurimile locului. Fără o anumită melodie pe fundal, probabil că mulţi nu ne-am putea întoarce “acolo”, nici reaminti, atât de viu, toate detaliile acelui moment. De câte ori nu am fost transportată în trecut încă de la primele acorduri ale unei melodii care m-a însoţit sau pe care am ascultat-o într-un moment cheie al existenţei mele… Şi e bizar, dar atât de minunat că aceeaşi melodie poate conduce doi, trei sau zeci de oameni în acelaşi loc, în acelaşi timp, dacă toţi au aceleaşi amintiri legate de  linia melodica respectivă (şi probabil toţi ar descrie cam în aceleaşi detalii locurile şi emoţiile avute cândva).

Sunt sigură că mai toţi prietenii şi vecinii alături de care am crescut şi care acum trăiesc în colţuri diferite de lume s-ar întoarce instantaneu, cu gândul (şi zâmbetul pe buze), pe strada copilăriei noastre, de ar auzi-o pe Violeta cântând, din nou, la pian. Chiar dacă azi avem “poveştile” noastre diferite, fiecare cu farmecul şi “melodiile” lor de succes, chiar de nu mai suntem copii, ci părinţi, profesori, paraşutişti, scriitori, cadre medicale, antrenori de fitness, modele, afacerişti, piesele Violetei cântate la pian ne-ar întoarce pe toţi, inevitabil, pe strada noastră umbroasă cu tei înmiresmaţi.

IMG_3495Puţine îndeletniciri îmi aduc mai multă bucurie sufletească decât scrisul sau muzica, în special sunetele unui pian. Nu am învăţat (încă) să cânt la pian, dar Violeta mi-a spus, de curând, ceva ce mi-a rămas tatuat în suflet. În timp ce îi împărtăşeam regretul meu de a un şti să mânuiesc clapele pianului, replica ei a fost: “Dar tu, Roxana, tu chiar ai “pianul tău”! Tastatura computerului de la care scrii este pianul tău! Poveştile, articolele şi poeziile tale au melodia lor proprie, suavă, care ajunge exact în suflete, aşa cum ajung şi acordurile pianului meu. Cuvintele sunt notele tale muzicale, partiturile tale pe care le compui şi le cânţi atât de frumos sunt cărţile tale…”. Acum ştiu de ce mi-a fost mereu aşa dor de Violeta! Ea a ştiut întotdeauna cum să ajungă la mine.

*** **** **** ****

Curioasă să descopăr miracolele vieţii mai departe, mă înclin cu recunoştinţa în faţa acestui efect de fericire-domino pe care încerc să-l fredonez în fiecare zi. Şi îmi promit solemn că într-o zi să pot cânta la pian, la patru mâini, cu Violeta din copilăria mea, cu fiica mea, poate chiar mai curând, cu finuţa mea. În iubire, cu iubire, totul e posibil! Cunosc zeci de alte astfel de povesti-exemple frumoase, legate de mulţi alţi oameni superbi din viaţa mea, povesti ce poate le voi scrie cândva. Căci ele nu sunt simple coincidenţe, ci miracolele vieţii pe care le trăim aici, pe pământ, unde toţi suntem Unul şi Unul suntem toţi. Regăsiri minunate cu oamenii-lumină din trecutul sau prezentul vostru, cu cei care v-au făcut sufletul, la un moment dat, să vibreze frumos şi regăsiri cu bine cu voi, cei care aţi fost sau cei ce abia vă reamintiţi că sunteţi!

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *