Valentine’ s Day, pălinca și înmormîntarea

florareasaBîlciul cu kitchuri din orașul meu m-a dezorientat un pic. Nu mai știam dacă apar tarabele cu mărțișoare în mijlocul lui februarie sau dacă Bergenbier s-a mai gîndit la vreo zi a bărbatului, femeii, copilului, bătrînului sau pisicii. Apoi am văzut mulțimea de puștani îmbrăcați uniform și papagalicește, așa, ca în prima zi de școală, cu un ochi la inimioaro-ursuleții de pluș și cu un altul la i-phone. Două cucoane se plîng că anul trecut n-au primit nimic, două titluri la tarabă cu ziare că azi crește numărul sinucigașilor, cel puțin două senzații contradictorii, una de rîs, alta de scîrbă, poate și una de milă.

Cînd eram mică îmi plăcea bîlciul și alvițele roz și cerceii din tablă. Probabil chiar și ursuleții de pluș la care visează cucoanele astea că, deh, eram copil. Prima mea iubire nu semăna cu Ștefan Bănică Junior în Liceenii Rock’ n roll, nici cu Ryan O Neal în „Love Story”, nici măcar cu John Bon Jovi în „Blaze of Glory” sau cu alte personaje care cu sau fără voia mea mi-au inundat copilăria. Prima mea iubire nu avea chip, se învîrtea cu motocicleta într-un glob din metal și copiii, moșii, femeile, bețivanii ( lipseau cîinii de cartier, la acea vreme ei locuiau în curți și nu pe străzi) stăteau ca la pîine și își scuipau în sîn cînd el se urca în tavan pe două roți. Iată-așa, vedeta cu curu-n sus, a devenit, înainte ca eu să știu să scriu, cel de care am hotărît să mă îndrăgostesc. Ceea ce nu demult îmi părea o copilărie, acum e acea fascinație pe care o caut și degeaba îmi rotesc ochii în jurul tarabelor de alvițe, că n-o mai pot vedea.

Așa stau lucrurile cu amorezarea copiilor. Despre iubirea matură am aflat la o înmormîntare. Nu, nu muriseră Romeo și Julietta, ci un om bătrîn, undeva la țară.  Dar, cum se cuvine la orice eveniment de genul, trebuia spusă o poveste care să te facă să rîzi exact cînd jelesc bocitoarele. Într-o anumită vreme, oamenii nu se căsătoreau din iubire. Nici acum nu se mai căsătoresc din dragoste, cu diferența că acum nu mai ești obligat să fii la casa ta ca să intri în rîndul lumii, ci să fii la creditul tău, la facebook-ul tău, la statusul tău. E distanță de o literă doar, de la statut la status…În acel timp, de care mi se povestea, el venea acasă și bea un pahar de țuică, iar nevasta turuia vrute si nevrute, primind din cînd în cînd cîte o palmă din dragoste peste gura ce scotea vorbe despre vecina sau altă muiere la care poposea de la cîmp bărbatul. Gura unuia se închidea, gura celuilat începea. Și tot așa o viață de om.

Pînă cînd bărbatul a murit și ultimele lui vorbe au fost „of, fir-ai tu a dracu, fă liniște”. Și liniște se făcu. Femeia rămase fără cel pe care-l blestemase o viață întreagă, așa că începu firescul circ „Doamne, ia-mă” și poveștile despre „mai bea el cîteodată și mai preacurvea, ca toți bărbații, dar ce om bun era”. Și omul la înmormîntarea căruia era om bun, ca toți morții, și se îndrăgostise și el, chiar dacă nu erau Zilele- lui –Valentin- cel-plin-de-inimi și nici Dragobetele, de care și el a auzit abia acum cîțiva ani de la tv, nu se sărbătorea.

La înmormîntare au avut palincă, de Valentine s Day barurile vor fi pline ochi de tineri ce vor comanda țuică americană de 200 euro ca să țină masa ocupată pentru ceva ce mai tîrziu va fi „rău cu rău, dar mai rău e fără rău”.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *