Vacanță în sânul familiei Cartianu

Există locuri în România pe care le-am descoperit cu o plăcere curioasă. Nu fusesem până în vara aceasta în Oltenia. Mult aşteptatele vacanțe  din ultimii ani s-au limitat în zona Brașovului pe care îl iubesc şi a litoralului. Am îndrăznit anul acesta să mă aventurez câteva zile în zona Gorjului, la Turcineşti, într-o pensiune de familie. Am parcurs cei 300 şi ceva de kilometri fără grabă, savurând cu adevărat drumul. Am oprit maşina pe drum şi am admirat priveliştea fiecărei case ce mi-a părut mai deosebită, fântâni vechi cu căni atârnate pe margine, păduri stăruind pe post de oaze în mijlocul naturii crunt arse de razele nemiloase şi de lipsa de cultura agricolă a romanului.

Am trecut prin Horezu, prin Târgu Jiu (m-am bucurat să văd de aproape Coloana Infinitului şi, nu am să vă spun de ce dar m-a lăsat mută).  M-am bucurat să văd că încă sunt în stare să apreciez o cană de apă rece, proaspătă, de pe marginea unui drum de ţară, mi-am privit copiii vorbind o rom-gleză perfectă cu verişorul lor din America şi am râs cu lacrimi de fericirea imensă pe care le-a provocat-o un puţ şi găleata lui. Nu am văzut nicicând fiinţa umană să bea apă cu atâta plăcere chiar „din burtica pământului”. Ei bine, aventura era la început fiindcă lucrurile bune abia începeau să se întâmple. 

Despre originea și neamul Cartienilor

Am ajuns la Cartiu după amiaza târziu şi încă de la poartă m-a cuprins o senzaţie de „acasă”. Înteaga familie Cartianu, care se ocupa de pensiunea cu acelaşi nume, ne aştepta cu zâmbetul pe buze şi cu braţele larg deschise. Asta mi-a adus aminte de vacanțele mele din copilărie la bunici şi mi-au dat imediat senzaţia de confort de care aveam nevoie după o zi lungă. Fără să îmi dau seama când şi cum, pe masă au apărut carafe cu apă rece de izvor, vin din producţie proprie, roze, cu o aromă tare şi proaspătă de strugure zdrobit cu piciorul gol, pâine caldă, brânză, roşii, ardei şi alte bunătăţi luate direct din grădină.

În următoarele minute, copiii erau deja cu mamaie şi tataie la ferma de unde veneau toate bunătăţile de pe masă. Acolo şi-au şi petrecut aproape majoritatea timpului cât am stat, fiindcă oamenii au ştiut să le dea de lucru, cu calm şi blândeţe, să le spună povesti şi să îi facă să se simtă utili şi fericiţi în acelaşi timp.

Pensiunea Casa Cartianu este superbă pentru că este proaspăt renovată, decorată simplu, cu mult bun simţ și eleganță, are piscina la poalele muntelui, lumina multă, miros de curat şi de frunză verde de brad. Dar nu asta este impresionant. Plăcerea cu care ascultam seara poveştile familiei, dansurile populare ale fetelor la miez de noapte, vinul bun şi poeziile spuse cu haz de Vali, toate noi şi toate vechi, prezent şi trecut, istorie şi realitate, îmbinate calm de lumina blândă a lunii, cula revelată discret şi cântecul vesel al greierilor, toate mi-au lăsat un gust plăcut şi o dorinţă irezistibilă de a trăi acolo un timp de relaxare şi regăsire.

Am căutat lucruri bune de împărtăşit despre aceste locuri şi despre familie şi pentru că toate au fost făcute publice în ziarul Gorjeanul, am preluat întocmai câteva fragmente ca să le aduc încă o dată în atenţia celor ce nu au apucat să le citească.

„Puține lucruri se cunosc despre această veche familie a Cartienilor (familie menționată în catagrafia din 1838), însă e lucru sigur că aceștia, după cum indică și topografia păstrată prin vreme a satului, sunt proprietarii de baștină ai așezării, situată oarecum într-o zonă mai retrasă decât comuna de care aparține, Turcineștii.

În lucrarea să bilingvă româno-franceză, ”Întâmplări trăite / Histoires veçues”, Dinu Sickitiu Cartior (1909-2001), teolog și diplomat al Conservatorului Regal de Muzică și Artă Dramatică din București, autor de miniaturi pianistice românești și militant al tradițiilor noastre ortodoxe pe Sena (”Altare românești la Paris”, București, 1994), originar din localitatea vecină Rugi, dar rezident de ani buni în Franța, aprecia că boierii Cartieni ar proveni dintr-un vrednic înaintaș ce luptase sub steagul lui Napoleon I și care, la retragerea din Rusia (toamna 1812), rămăsese aici, în ținuturile nord-oltene, ca și alți compatrioți ce au dat naștere unor neamuri întregi cu onomastică aproximativ franțuzească: Cota, Duma, Gelepu, Godin, Landman, Wolff… Ipoteza este puțin hazardată, având în vedere drumul cel mai scurt de întoarcere a armatei căzută pradă iernii rusești, desigur tot prin Belarus și Polonia. Ce să caute eventualii ”dezertori” prin ținuturi ocolitoare atât de sudice! Ipoteza este de-a dreptul hilară, de vreme ce Casa-culă fortificată de la Cartiu datează de la 1760, ctitor fiind, cum îndeobște se știe, ceaușul Cartianu, iar familia numeroasă a acestora din momentul respectiv va fi trecută în Catagrafia din 1838. Originea Cartienilor este, desigur, aceea de moșneni înstăriți (Al. Doru Șerban), care au prosperat în această zonă de graniță cu Transilvania (pasul Buliga-Vâlcan, pe unde trecuse și Mihai Viteazul cu garda sa în drum spre Viena, în noiembrie 1600, fapt marcat de un vechi monument ridicat de obștea din Schela-Gorj). După neamul plăieșilor Schileri care au administrat vreme îndelungată acest punct de frontieră din ținutul Hărăborului, desigur, și acela al Cartienilor, așezați în apropiere, pe Cartiu, a prosperat până la rangul de ceauș domnesc, în primul rând datorită negoțului cu cereale, vite, vin, țuică, produse animaliere, foarte prosper vreme îndelungată prin acest punct de legătură între Ardeal și Oltenia, până la construirea drumului pe Valea Jiului, prin 1873, când are loc vizita Regelui Carol I cu acest prilej. Ceaușul Cartianu, ridicându-și casa în 1760, se născuse, desigur, după 1700, în plină epocă fanariotă. În timpul stăpânirii austriece a Olteniei (1718-1739) era, probabil, unul din țăranii cei mai înstăriți ai zonei, ascensiunea sa producându-se după încetarea administrației austriece, mai exact în timpul domnitorului Constantin Mavrocordat, când, datorită reformelor introduse de acesta atât în Muntenia (1740) cât și în Moldova (1741), introduce, peste județe, funcția de ispravnic în locul celei de căpitan sau de pârcălab. Ispravnic de Gorj a fost numit . Barbu Zătreanu. În timpul acestuia, boierul Cartianu a dobândit funcția de ceauș domnesc, care, potrivit noii organizări de după stăpânirea austriacă a Olteniei, era conducătorul unei unități de până la 50 de slujitori, având atribuții de asigurare a „păcii interne împotriva tâlharilor ce atacau atât mănăstirile cât și locuințele boierești și pentru «liniștea publică» a țării. Pentru a face față acelei acțiuni, administrația cerea instituirea în fiecare județ a câte unei unități de 50 de slujitori, fiecare cu câte un ceauș în frunte” (Vasile Arimia & colab., Prefectura și consiliul Județean, Hermes, 2000, p. 28). Funcția de ceauș, exercitată în strânsă legătură cu dispozițiile isprăvniciilor de județ și atribuțiile zapciilor de plase, îi asigurase comandantului Cartianu o frumoasă ascensiune în ierarhia administrativă, precum și o prosperitate a proprietății sale. Faptul c în 1760 el își permite să-și ridice, la Cartiu, o casă fortificată, inițial de tip culă, este destul de grăitor pentru statutul său social-administrativ.”

Ei bine, eu ştiu despre această familie ce am văzut în cula transformată în muzeu, ce am auzit la femeile din neamul lor care mi-au atins de aproape sufletul şi care spun că „femeia din neamul Cartianu e frumoasă, pasională, impulsivă şi puternică” şi ce am auzit din poveştile bărbaţilor lor , şi anume: ”Cartienii au fost şi sunt un neam cu un suflet atât de mare încât se vor lăsa mai repede înghiţiţi de dragoste, pasiune şi dăruire decât de orice altceva! Şi aşa să fie cât ne-o fi dat, dragii mei, căci multă dragoste trebuie dăruită pe acest pământ…”.

Cu ei am avut privilegiul să ascult muzica din vremuri demult apuse, (Maria Lătărețu a creat pentru Tudorică Cartianu o melodie anume), să văd dansuri populare de prin partea locului şi să îmi placă, să admir piese vestimentare vechi de port popular originale, fotografii istorice, poveşti cu şi despre oameni bogaţi prin ei înşişi, prin ceea ce au creat şi au dăruit semenilor lor.

Am fost răsfăţați cu brânzoaice aromate şi gustoase, cu fripturică fragedă, cu porumb copt, cu cafea fierbinte dimineaţa lângă un pahar de lapte proaspăt muls şi apa răcoroasă de izvor, fructe coapte din recolta îngrijită cu multă muncă.

Am vizitat muzeul şi pentru prima dată cred că nu e chiar așa de rău că a devenit aşa. Cula merita văzută şi amintita de cei care calcă pragul pensiunii. Este nu numai un monument de arhitectură, dar şi unul de istorie culturală. M-a impresionat faptul că şi astăzi, familia îţi putea povesti amănunte vii legate de casă, cum ar fi de exemplu că unul din prim miniştrii vremii îşi repeta mereu în oglinda din camera mare ceea ce avea de gând să transmită poporului său. I-am întrebat cine stătea în balansoarul de sus, a cui era lada de zestre, cine a purtat nu ştiu ce fota, iar ei mi-au spus câte o poveste pentru fiecare lucruşor în parte.

Ca să n-o mai lungesc, am avut o mini vacanţă de neuitat, m-am simţit bine, am experimentat nou şi vechi, am mâncat româneşte, m-am odihnit dumnezeieste, am cântat şi am dansat şi fiindcă simt nevoia de un end of summer, probabil că voi reveni cu căţel şi purcel. Apropo de căţel şi purcel, în locul ăsta copiii au avut de scris propria lor istorie.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. padurean elvira spune:

    minunata locatia, casa si minunati oameni

Comentează :