Un mod de-a muri

”Să mori de brațe-nlănțuită

În lumea asta care trece

Şi doar iubirile rămân.”

E un mod al naibii de bun de a muri…

Poate şi de-aia ”I just died în his arms tonight”. M-am topit  la propriu în arşiţa sărutărilor lui, iar el ca un Harap-Alb, m-a răcorit cu un strop de răsuflare.

Uitasem. Sub imperiul unei  minţi veşnic şi bolnăvicios de-nfometatî de bine, uitasem să-l adulmec. Mi-am lăsat fața să se apropie de pieptul lui. I-am simţit căldura şi mirosul bărbătesc de ”unde-ai fost până acum? Te-am strigat.” M-am cufundat în liniştea dulce, umedă şi pufoasă şi am putut să-i ascult bătăile inimii; erau sigure şi ciclice, calde şi liniştitoare, melodioase şi iubitoare.

Atunci mi-a prins obrazul în palmă, protector, şi m-a cuprins cu totul în braţele lui de bărbat. Un bărbat în care m-am regăsit de-atâtea ori, un bărbat care m-a lăsat să râd în hohote, histrionic, chiar şi când mi-era interzis, un bărbat care m-a răzgâiat  ca pe un copil, care m-a îndestulat când nesătulul din mine gemea, cerându-i să mă facă a lui iar şi iar… şi iar…

I-am privit chipul; profilul simetric cu nasul drept şi buze netede, atât de delicios conturate îmi aminteau că muream  să-l sărut, să-i cutreier cu mâinile, cu ochii, cu buzele, fiecare milimetru de pe chip. O nevoie nebună de a retrăi secretele noastre comune m-a făcut să închid ochii, ca să mi le imaginez mai bine.

Pecetea buzelor lui îmi gâdilă aievea simţurile şi pielea însetată de atingeri; năvalnic apoi, o furtună  de mângâieri, apăsări, tachinări m-a bântuit într-atât încât  stomacul mi s-a strâns într-un ghem de senzaţii.

De fiecare dată când închid ochii e acolo, lângă mine, atât de aproape cu trupul, cu răsuflarea şi nările  fremătând de dorinţă. Îmi şopteşte răguşit să-l iau de mână, apoi ochii i se îngustează căpătând nuanţe de trotil. Nici măcar nu mi-i aminteam atât de întunecați. Îmi cuprinde palma, o sărută suav şi fără ezitări îşi răsfaţă trupul cu ea. O palmă mică şi moale de femeie; a femeii care îl vede şi acum ca la început.

În puterea nopţii împăcurate mă cuibăresc ci obrajii roşii, abia ieşită din focul pasiunii, spre a mă primeni apoi în rozul afectelor. Mă cufund din nou în părul moale, chiar lângă inima lui, a bărbatului care  face ca oriunde  să  fie pentru mine acasă. Ca o lampă încinsă, aici în binele cuibului nostru aproape că mă sparg. Mă sparg, mă dezlipesc, mă desfac în alte faţete a ceea ce sunt pentru a le reîntâlni mai apoi, înciudate într-un nod; un nod al naibii de gordian chiar şi pentru mine; mai puţin pentru el, el le vede. Ca printr-un spectru, le cercetează pe rând, apoi le lipeşte laolaltă spre a le vedea într-una: în ea – femeia lui.

Mi-a deşirat voinţa urzită în ani, mi-a bătătorit cărările sufletului, închise în zile, şi m-a aruncat în înaltul desăvârşirii clipei de iubire. Iar acum. Acum nu mi-a rămas decât să mor în brațe lui înlănțuită.