Trezește-te, române, din papucii cei de casă

cloudsȘi nu-ți mai face cruce la televizor!

În ultima vreme demnitatea la români înseamnă a se manifesta şi a susţine public opinii pro şi contra în situaţii care, de cele mai multe ori, sunt, mai degrabă, personale decât naţionale. A devenit atât de simplu în societatea noastră de astăzi să aduni mase de oameni  care să-şi strige în stradă credinţele, anunţând la ştiri o moarte, un divorţ, o cumetrie sau o mocăngeală, încât mare mi-ar fi mirarea să constat că atunci când va fi ceva cu adevărat important pentru care să ieși în stradă, ca de pildă răsturnarea unui Guvern corupt, nu va ieși nimeni, pentru că, nu-i așa, nu e nimic personal.

Spiritul românesc nu îşi mai iese din zona de confort să susţină o cauză socială, naţională, umanitară sau culturală. Spiritul românesc este excitat doar de mirosul de bani, de scandal, de vulgar sau monden. Aici vei găsi mereu pasiuni care să se manifeste pentru sau împotriva unei situaţii în care este facil să îţi dai cu părerea, nimic din cele enumerate neavând nevoie de nu ştiu ce eforturi intelectuale sau sufleteşti.

Chiar și viitorul copiilor noştri păleşte în fața posibilităţii de a fi văzut şi auzit cum vorbeşte despre o celebritate. Probabil că dacă ar fi fost organizat un referendum pentru regretatul regizor Sergiu Nicolaescu, dacă să fie sau nu incinerat, contrat ultimei sale dorințe pământești, s-ar fi găsit cu siguranţă destui primitivi care să iasă din casă să-şi exprime votul decât cei care au făcut-o pentru alegerea noii generaţii de conducători de ţară.

Lamentarea faţă de faptul că nu avem alternative a devenit sportul naţional preferat în lipsa dorinţei de a crea noi posibilităţi. De altfel, cine ar mai fi cool dacă ar vorbi despre importanţa unei mai bune cunoaşteri a istoriei naţionale, a filozofiei şi culturii care să ne dea o idee despre identitatea acestui popor umilit astăzi de impumuturile de peste hotare.

Ne este greu din ce în ce mai greu să mai suportăm orice în ţara asta. Nu ne vedem nicicum supravieţuind în alte locuri, dar nu avem nimic de spus dacă ni se impune să facem o schimbare spre binele nostru. Dormim cu toţii sub teancuri de facturi, cu gâturile aplecate ca să nu ne pierdem locurile de muncă, cu ochii închişi în fața abuzurilor celor care ne conduc viaţa, fie că sunt angajatori privaţi sau din partea statului.

Dormim un somn adânc din care romanul se va trezi când va fi probabil prea târziu ca să mai poată schimba ceva. Ne întrebam cine ne va plăti pensii, dacă vor mai exista la vremea respectivă oameni capabili, dar faptul că elevii acestei generaţii sunt evaluaţi la materii precum religia, obligatoriu, nu ne face să urlăm. Cum nu ne face să urlăm nici că rechinii României sunt totdeauna cei scuzaţi de la orice comportament amoral în societate, că datoriile mogulilor dispar ca prin minune din cauza baghetei magice a unui Guvern care protejează corupţii, iar ei continuă să crească şi  să-şi etaleze aroganțele, că omul de rând este strivit de sistem, de ”modele” pe care nu le poate înghiţi, de vise imposibil de atins, de frustrări şi de sărăcie.

Nimeni nu este indispensabil şi dacă nu ai capul plecat, nu mai poţi supravieţui, baliverne care ni s-au îndoctrinat de mici, pentru ca românul de-acum să înghită orice compromis, abuz sau indiferență ca să-şi păstreze locul de muncă dacă nu vrea să moară de foame.

Nu mai ştim unde este granița între stat şi privat, cei care conduc şi fac bani sunt o specie care supravieţuieşte sprijinindu-se reciproc indiferent de partea cui sunt.

Noii manageri au devenit terorişti din spatele birourilor, angajaţii au o demnitate în muncă şi în viaţă din ce în ce mai mici. Acesta este preţul pe care îl plăteşti în România de astăzi ca să exişti. Căci nu sunt mulţi cei care fac mai mult decât atât.

Din păcate, nu este vina nimănui, oricât am încerca să creăm monştri cu diverse fețe sau nume. Purtăm fiecare în parte vina individuală şi naţională de a nu fi trecut dincolo de un egoism amoral, de a ne ghida după interese materiale imediate, de a nu putea depăşi frustrarea de a avea mai mult în traistă. Compensăm astăzi calitatea în viaţă cu cantitatea. Am rămas aceeaşi săraci cu alte ambalaje şi nu mai suntem capabili să ne redobândim o identitate care să ne redea demnitatea de a trăi în ţara noastră şi nu de a rămâne spectatori supravieţuitori ai celor câţiva care ne mai aruncă din când în când firimituri care să ne potolească nevoia de compensare. Și nici măcar atât.

La mulţi ani, români, şi vă doresc un 2013 care să vă trezească din amorţeală!

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :