Travaliu la Giulești

 

      Înainte să povestesc despre aventura de a fi mamă, aparent fără legătură cu subiectul, mi-am amintit o întâmplare horror din viaţa mea de adolescentă care cumva mi-a marcat profund sentimentele vizavi de semenii noştri în general. Din păcate, nesimţirea (ca să fiu indulgentă) există în sistemul medical pentru că nesimţirea există la romani.

     O amintire mai veche

     Era prin ’90, eu, elevă de clasa a noua, mă întorceam de la liceu, pe la prânz, cu autobuzul 300. Aproape vară, cald, înghesuială şi arome, mi se face rău. Atât de rău, că nu mai vedeam în fața ochilor, deși aveam ochii deschişi. Am început să rog în dreapta şi stânga, fără să ţip (deşi eram în panică totală, bunul simţ îmi rămăsese intact şi în stare de alertă) “Vă rog, ajutaţi-mă să cobor din maşină, mi-e rău şi nu mai văd, vă rog, nu mai văd…”

     NIMENI, dar absolut nimeni nu m-a ajutat. Am luat-o pe bâjbâite spre şofer, am întrebat dacă e staţie şi am coborât şi m-am aşezat, Slavă Domnului, direct pe trotuarul din staţie. De la aer, probabil, mi-am mai revenit. Mă trezesc cu un ”domn” pe la vreo 40 de ani care mă întreabă într-un mare mişto “Da’ ce-ai dragă, eşti gravidă? Ia zi, vrei să te ajut să te ridici?” I-am mulţumit frumos şi i-am zis că nu, extrem de ruşinată că mi s-a întâmplat asta, dar şi mai ruşinată la gândul că poate asta au gândit toţi în autobuz şi de-aia nu m-au ajutat. Deși cu atât mai mult ar fi trebuit… Am plâns până acasă, de frică a ceea ce îmi închipuiam că s-ar fi putut întâmpla, de jenă şi de oftică, de ură şi de alte sentimente amestecate. De atunci am dezvoltat o odioasă agorafobie şi sociofobie.

     Întâmplări cu naştere şi travaliu la Giuleşti.

     În 2005, pe 6 august, pe la 3 dimineaţa, mă trezesc fiindcă mi se părea că mă strânge cineva de mijloc, cam tare, dar constant, din sfert în sfert de oră. Stând cu ochii pe tavan, îmi dau seama că s-ar putea să fi început travaliul, dar nu eram sigură fiindcă senzaţia nu era de durere, ci mai degrabă de jenă. În fine, îmi trezesc bărbatul (fostul), îi dau minunata veste, iar el în două minute era deja la uşă cu bagajul în mână. Noroc că bagajul era pregătit de 2 săptămâni. Au, panică totală. Cu o zi înainte fusesem la doctoriţa mea şi îmi spusese că sunt ok, nici gând de naştere încă vreo 3 săptămâni de-atunci încolo şi că ea pleacă în concediu câteva zile, dar în caz de urgenţă, îmi lăsase numărul unui alt medic. Aşadar, Florin la ușă ud leoarcă, eu, vitează, îl calmam din mers. Pun de-o cafea, mă bag apoi în duş, mă cremuiesc, îmi pudrez nasul, îmi aranjez toate şuviţele coafate cu o zi înainte, de parcă aș fi știut. Ba chiar mă epilasem și inghinal, deci eram toată pregătită. Apoi, gata, îl anunţ că putem pleca.

     Pe scurt, eu aranjată ca o floare, calmă şi curajoasă, el fleaşca, tremurând şi încercând să găsească drumul cel mai scurt spre spital. Ajunşi acolo, îmi piere instant entuziasmul de la uşă, unde era o adunătură de specii pe care nu vrei niciodată să le vezi şi să le auzi mai aproape de celălalt capăt al universului. Încercând să fac abstracţie şi să mă concentrez la respiraţie şi cronometrarea minutelor, ia uite cum mă pofteşte un nenea doctoru’ de gardă în cabinet (dacă se putea numi astfel jegul acela odios mirositor).

     Dă și la mine ceva că de nu te tai, să moară mama…

     Mă conformez sfioasă, mă pofteşte pe masa de ginecologie şi până să apuc să deschid gura, mă trezesc cu o asistentă că pune lama pe mine şi mă raşchetează dintr-o mişcare, ţinând în cealaltă mână un pămătuf pe care nu am văzut să-l fi folosit. “Hei! Ce faceţi?!?” ”Cum ce fac, te rad, ce, nu ştii de ce-ai venit aici?!” Neagră de furie, speriată şi frustrată din cauza poziţiei, îmi găsesc totuşi curajul şi îi zic: “ Auzi, tu chiar nu vezi că nu e nici un fir de păr acolo? Dai cu jegu’ ăla pe care nu ştiu de unde l-ai scos şi l-ai pus pe mine fără să întrebi. Dacă vrei ceva de la mine, ia ăştia şi lasă-mă”. Nici o grijă , şi-a luat femeia 50,000 cât erau atunci (5 lei acum) şi a plecat nederanjată de tonul meu. Poate un picior în freză ar fi fost mai potrivit. Vine şi doctorul, care nu s-a complicat să-mi zică decât că nu crede că nasc. Mi-a vârât, în schimb, degetele adânc, fără să mă anunţe, şi apoi m-a întrebat cine mi-e doctorul şi să-l sun dacă vreau neapărat şi dacă nu, să plec.

     “Wow, foarte tare!”, m-am gândit eu, şi imediat am hotărât că, decât să revin într-o altă zi, mai bine nasc în cadă acasă. Dar ca să nu se întâmple totuși asta, mai bine nasc acum cu doctorul înlocuitor al doctoriţei mele şi repede, dar absolut repede, să plec după aceea acasă și să-mi văd de treburile mele.

     Uite doctorii, nu sunt doctorii

     În fine, mă preia doctorul X, îmi fac internarea, mă bagă într-un salon cu alte câteva gravide. Mă instalez, o sun pe mama, îl trimit pe Florin acasă până la noi ordine şi încep să mă plimb pe holuri cu maică’mea, cronometrând la cât timp am contracţiile şi minunându-mă ca toate muierile se plâng cât de groaznic e travaliul, iar eu abia aşteptam o nouă contracţie, ca să scurtez momentul travaliului. Îmi doream contracții la mai puţin de 4 minute ca să înceapă naşterea. Mă vede şi doctorul meu – înlocuitorul doctoriței mele, cum ar veni. Foarte drăguţ, îmi zice că sigur nu nasc azi, dar că dacă vreau să rămân, să rămân, însă el o să plece la o nuntă şi în caz de ceva, să-l sun pe mobil.

      Aşadar, rămân a nimănui, cu buza puţin umflată că s-ar putea chiar să nu nasc şi o trimit şi pe mama acasă. La un moment dat, mă invită cineva în sala de travaliu, unde am stat vreo două ore doar ca să privesc şi să aud contrariată şi oarecum speriată, cum urlă unele femei. Mă uitam îngrozită cum face anestezista peridurale pe bandă rulantă, aşezând gravidele cu fundul pe un dulăpior improvizat, cum pe una o controla chiar dacă dumneaei urla să nu o mai atingă nimeni şi cum i se prelingea sânge în jos pe fese şi apoi într-o găleată pusă lângă masă. În fine, horror. M-a mai controlat câte un rezident, de zici că venisem special pentru rezidenți acolo, apoi m-au trimis în salon că, totuşi, nu mi-a venit sorocul să nasc.

     Seara la opt fără un sfert, revine maică’mea şi în secunda în care a intrat pe uşă, a început şi la mine adevăratul travaliu, panica şi aventura primei mele naşterii. Dar, neavând medicul meu lângă mine, nimeni nu m-a băgat în seamă. Aveam nişte dureri de mijloc (căci, ciudat, doar acolo le simţeam şi în jos pe coapse) care mă îndoiau de-mi venea să merg în genunchi. M-am dus singură în camera de travaliu şi am anunţat marea adunătură de femei în travaliu, asistente, doctori, rezidenţi etc, toţi într-o încăpere cu nu mai ştiu câte paturi, că nasc şi să-mi facă cineva, ceva, în principal anestezie, fiindcă oricât de mult dorisem să nasc natural, în momentul acela aş fi făcut crimă pentru 1 gram de anestezic. Scârbite de atitudinea mea, de faptul că m-am invitat singură în sala de travaliu şi mai ales că eu am spus că nasc şi nu ei mie, mi-au comunicat urlând în cor, să-mi chem medicul, că deh, doar unde mă trezisem, la maternitate?! Îl sun pe medic, îi plâng şi urlu că nu mă baga nimeni în seamă şi că am contracţii la 15 minute. Acesta, în plin chef de nuntă, îmi cere să revin în zece minute, revin şi îmi zice să merg în sala de travaliu şi să-l aştept acolo.

     Un nou doctor la orizont, ce de doctori la orizont

     O, minunat, mă conformez, îmi las la ușă mama şi soţul plângând unul pe umărul celuilalt şi tremurând amândoi. Merg în salon, mai curajoasă şi mai hotărâtă ca nicicând, cu iluzia că se ocupase şi de mine cineva. Mi se repartizează un pat şi stau, şi stau, şi stau, şi doctorul, întocmai ca și George, nu mai venea. Apare un stagiar, mă pofteşte pe o altă masă, până să mă urc îl anunţ că îmi vine groaznic să fac pipi. O asistentă îmi împinge cu piciorul o găleată pe jumătate plină, şi zice “hai fă acum dacă te-a apucat aşa, CĂ PÂNĂ ACUM CE-AI FĂCUT?!”. Şi fac, în mijlocul salonului plin de oameni. Mă urc umilită pe masă, desfac picioarele pentru nu mai ştiu a câta oară şi cu al câtelea doctor sau rezident, îi zic amar că am schimbat într-o zi medicii ca pe ciorapi şi îl las scârbită să se înfigă cu câteva degete în mine, să mişte în toate părţile… şi simt deodată o găleată de apă fierbinte pe mine… mi-a rupt apa!

     În vreo jumătate de oră mă apucă o oribilă senzaţie de vomă, semn că e momentul limită pentru anestezie şi în prostia mea am anunţat că dacă nu-mi face cineva anestezie acum că am dilataţie 4, în următoarele minute, nu îmi vor mai putea face. Vai, ce greşeală, să le zic eu ce dilataţie am şi când să mi se facă anestezie, să mă informez atâta în 9 luni de sarcină, de parcă altă treabă nu mai aveam…

     Se ridică doamna anestezistă, acum că nu mai eram decât vreo 2 gravide pe acolo şi asistentele, şi spune “haideţi, mergem la masă!” Ceee?! Gândesc că probabil e o glumă. Ei bine, în 10 minute, am rămas în salon doar cu o asistentă acră, grasă şi scârboasă. Nu ştiu cum am ajuns într-o secundă pe hol, aproape goală, cu un şomoiog de vată între picioare, urlând ca o vită rănită. Dnă doctor chiar se opreşte din drum şi în scârbă îmi transmite că naşterea este un act natural şi că ea nu este obligată să-mi facă anestezie. Şi pleacă. De tot.

”Fă ceva că te omor!”

     Mă simţeam frustrată, înfricoşată, neputincioasă şi în voia sorţii. Nu ştiam ce mă doare mai rău, situaţia în care mă aflam sau travaliul. Totuşi, văzând fețele alor mei, îmi iau o privire calmă şi le zic că poate mai bine aşa, dar să-l sune dreacu pe doctor că doar zisese de o oră că ajunge şi nu a mai venit. Îi las pe ei cu telefonul şi revin în salon. Mă aşez pe pat, o chem pe asistentă. În secunda în care ajunge lângă pat, o iau de gât, o trag spre mine şi îi zic printre dinţi: “Eu nu pot să fac asta, fă ceva, că te omor şi spune-i asta şi doctorului meu!” Femeia, speriată cumva de reacţia mea și luată prin surprindere, îmi vâră rapid un furtun în nas şi-mi zice să respir ce ieşea pe acolo.

     Adică nimic.

     O mai chem o dată, şi o rog epuizată “te rog din suflet, nu pot să fac asta, cheamă pe cineva să-mi facă orice, ceva că altfel eu mor acum!” Femeia se apleacă la urechea mea şi mă întreabă, “Vrei să naşti, zi sigur vrei să naşti?” A, nu, deloc, venisem la bal acolo în costum de gravidă. În loc de asta, spun sfârșită: ”Da, te rog, orice!” Se uita dreapta, stânga, ridică cearceaful şi îmi bagă pe neaşteptate, nu un deget, o mână înăuntru şi face ceva ce nu pot descrie, dar aud şi acum sunetul odios. Toată treaba a durat câteva secunde, după care îmi spune din nou, șoptit, la ureche: “într-o juma’ de oră naşti, dar să nu spui la nimeni ce ţi-am făcut că mă dau ăștia afară. Dna dr anestezista a zis că nu-i place faţa ta şi de aia a plecat, dar vezi, eu sunt drăguţă ca mi-e chiar milă de tine!”

     ”Aveam nevoie de mila ei”

      Zis şi făcut, aveam nevoie de mila ei, că altceva nu mai primisem bun până atunci şi înainte să se retragă, mi-a zis: “vezi că naşti până la şi jumătate, sună-ţi doctorul că altfel naşti singură!” La şi zece mă conduce tot ea în sala de naştere, care, Slavă Domnului, arată chiar bine, pentru prima dată îmi monitorizează cineva bebelușul, vine şi doctorul care îmi zice să împing. O asistentă se urcă pe burta mea cu mâinile şi coatele și la şi 20 nasc, aproape fără să-mi dau seama. Am simţit doar când m-a tăiat o senzaţie de căldură, şi ştiu doar că tot coşmarul a devenit nirvana în secunda în care mi-au pus pe piept o chestie mică, murdară de sânge şi ceva alb, cu puţin păr roşu în cap, cu două gene roşii la un ochi şi o geană la celălalt ochi. Un înger care, deşi nu arăta aşa cum visasem, din prima secundă mi-a adus aminte de tata şi m-am îndrăgostit pe loc. Mi l-au pus pe piept aşa cum era, înainte să-i taie cordonul, l-au lăsat câteva secunde, cred, l-am mirosit, l-am pupat, am plâns, cum plâng iar acum când retrăiesc senzaţia şi mai ales mirosurile, senzaţie care m-a făcut să mai trec prin toată nebunia încă de două ori :)!

     Un spital curat-murdar, coane Attila

     Am avut hemoragie, a doua zi m-am ridicat greu din pat. M-au lăsat așa, pătată de sânge că depăşisem ora la care schimbau lenjeria, dar m-am chinuit să mă ridic şi m-am dus aşa murdară cum eram şi mi-am alăptat pentru prima dată puiul. Era cel mai alb, unicul roşcovan şi singurul care nu plângea. Eram atât de fericită, încât nimic nu a mai contat, nici jegul, nici căldură, nici faptul că nu aveam unde să ne spălăm, nici asistenta de la pansament care îi spunea uneia în faţa mea “du-te, dragă, şi spală-te, nu simţi că faci pe tine?” Nu , nu simţea, căci avusese grijă un doctor să aranjeze asta când a tăiat-o, dar şi ea era prea fericită ca să se mai simtă umilită şi mirosind a rahat.

     Și totuși există iubire…

     A meritat? Da, pentru puiul meu Alex, da, dar nu mai mult de o dată şi nu mai mult de cele 2 zile cât trebuie să stai într-un spital, altfel ori nu mai faci copii, ori mai bine mori de foame decât să naşti la un spital de stat.

     Andrei şi Maria s-au născut la un spital privat unde, domnule, dai un ban, dar stai în faţă, cum se zice, deşi culmea, tot aceleaşi asistente şi tot aceiaşi medici, dar alte criterii atunci când îşi iau salariile. Banul vorbește, da! Dar crede-mă merită fiecare bănuţ din factura de la final, decât senzaţia groaznică de a scoate în continuu bani din buzunar, și de a-i arunca disperat în dreapta şi stânga ca să fi tratat ca un rahat oricum şi fără să-şi facă nimeni griji pentru asta, fiindcă șpăgile se dau şi li se cuvin oricum, nu-i așa? Iar noi nu contăm! Suntem doar nişte fete pe care cu puțin noroc le vor vedea cel mult 2-3 zile şi le vor reţine doar după suma pe care le-au împins-o în buzunarul halatului de medic sau asistentă. Și nici măcar atunci. Nici măcar atunci… 

 
Foto: Monica Stănescu

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :