Tragedia Colectiv – dincolo de ocean

image1Deşi mă aflu la 10.000 km depărtare, am aflat de tragedia din clubul bucureştean “Colectiv” la puţin timp după declanşarea ei. Abia ne întorseserăm acasă de la serbarea de Halloween organizată de şcoala fetiţei mele. Am deschis computerul şi cutremurătoarea ştire era acolo, prima, pe pagina Yahoo. Am intrat imediat pe site-urile româneşti şi de atunci… inima îmi este împietrită. Sufletul încă îmi plînge, doar lacrimile au secat. O candelă este încă aprinsă şi în casa mea de aici, din Canada de la marginea lumii, iar rugăciunile mele sunt îndreptate spre sufletele nevinovate care au pierit în acel incendiu, spre familiile îndurerate care şi-au îngropat apropiații, spre frumoşii tineri care sunt încă în spitale şi duc cea mai mare luptă din viaţa lor – lupta pentru încă o gură de aer. Şi încă una. Şi încă…

Cinci tineri frumoşi, membrii trupei “Goodbye to Gravity” au vrut să lanseze un album de muzică şi au lansat, în schimb, o revoluţie. Ne-au trezit. Ne-au resuscitat din amorţeala în care am lîncezit 25 ani.

Vestea tragediei din Bucureşti m-a atins atît de adînc, atît de personal, încît tîrîi şi acum după mine (şi probabil îmi va rămîne tatuat în inimă, pe vecie), un gol sufletesc imens accentuat şi de dorul de casă, de familie şi de prietenii din România; de depărtarea asta, de ceea ce se întîmplă acum pe străzile din România, iar eu urmăresc pe Facebook sau la televizor.

Probabil că ceea ce simt eu acum, simt toţi românii din lume; poate unii la o scară mult mai mare dacă au avut sau cunoscut cu adevărat pe cineva atins concret, fizic de iadul din Colectiv. Nu vreau să intru în detalii politice, în terorii conspiraţioniste, în cine pe cine manipulează în stradă acum.

Vreau doar să-mi descarc sufletul care de aproape o săptămînă nu mai are domiciliul stabil în Canada, ci în România. O Românie pe care am părăsit-o cu mult timp în urmă sătulă de corupţie, hoţie, lipsuri, imposibilitatea de trăi decent şi în siguranţă, dar pe care o iubesc încă, adînc, umil, pentru totdeauna. Şi da, plîng şi acum cînd scriu aceste rînduri pentru că fiecare fibră din corpul meu este mişcată şi cutremurată de evenimentele ultimelor zile.

Mai ales că “ceva” parcă m-a pregătit pentru aflarea acestei teribile veşti…

…Cu vreo trei zile înainte de incendiul din Colectiv, fetiţa mea de 6 ani a venit acasă de la şcoală, puţin cam tristă. De obicei, în timp ce îi pregătesc cina, sporovăim despre ce a făcut ea la şcoală, despre cele mai frumoase momente ale zilei respective. Dar parcă în ziua aceea nu avea chef de vorbă şi din senin, aşa, m-a întrebat:”Mami, nu-i aşa că şcoala mea nu va lua niciodată foc? Că eu nu voi fi niciodată în mijlocul unui incendiu?”. M-am oprit din treburi imediat, am luat-o în braţe şi am asigurat-o că şcoala ei este în siguranţă şi că nu se va întîmpla niciodată vreo astfel de nenorocire acolo.

I-am mai explicat că locuim (şi vedem şcoala de la geamul din bucătărie) la două minute de o mare staţie de pompieri şi că de s-ar întîmpla vreodată vreun astfel de accident, pompierii vor fi acolo imediat să stingă focul. Apoi, copila mea mi-a explicat că în ziua respectivă şcoala ei avusese un alt “exerciţiu” de alarmă (falsă) de incendiu. Aceste “exerciţii” se fac de cîteva ori pe an în toate şcolile şi grădiniţele canadiene şi nu era prima oară cînd ea asista la aşa ceva. Nu am înţeles de ce în ziua aceea era atît de afectată de ideea de incendiu, mai ales că era deja obişnuită cu exerciţiul pompierilor. Şi chiar îmi povestea mereu, cu mîndrie cum “sună alarma de incendiu în şcoală şi toţi copiii se încolonează rapid, fără să îşi ia gecile, genţile de şcoală sau căciulile şi ies în curtea şcolii alături de profesori. Apoi pompierii simulează controlul întregii şcoli, opresc alarma de incendiu, le vorbesc copiilor despre importanţa siguranţei lor în astfel de cazuri, îi învaţă cum să se protejeze în astfel de situaţii.”

A doua zi, cînd mi-am luat fiica de la şcoală şi am întrebat-o care a fost cel mai frumos moment al acelei zile, ea mi-a răspuns: “Mami, nici azi nu a fost foc la mine la şcoală! Sunt fericită!”. Am îmbrăţişat-o strîns-strîns şi i-am explicat din nou că suntem în siguranţă şi acasă şi la şcoală în caz de incendiu.

A treia zi, fetiţa m-a rugat să-i arăt în casa noastră, pentru a mia oară, unde sunt detectoarele de fum, să o asigur că au baterii noi şi că funcţionează la capacitate maximă. Apoi am ieşit împreună pe holul blocului şi m-a rugat să îi arăt şi acolo unde sunt detectoarele și ieşirile în caz de incendiu şi care sunt sistemele de sprinklere automate care vor arunca apa imediat peste un eventual (cît de mic) incendiu.

După şcoală, am plecat la mall şi acolo, în loc să alerge de la vitrină la vitrină, cum face de obicei, fata mea tot identifica semnele “exit” care indicau ieşirile de urgenţă şi detectoarele de fum amplasate la tot pasul. În seara respectivă am mers şi la serbarea de Halloween organizată de şcoala ei şi acolo a fost puţin apatică, deşi eram costumaţi toţi trei foarte caraghios, exact cum îşi dorise ea (căci noi, părinţii ei, nu am sărbătorit niciodată, cu măşti sau petreceri, Halloween-ulpână nu s-a născut ea în viaţa noastră).

Ei bine, la petrecerea care s-a ţinut în incinta sălii de sport a şcolii ei, fata mea mi-a spus la un moment dat: “Mami, hai să plecăm acasă, e prea multă lume aici, prea multă gălăgie şi dacă va fi vreun incendiu, prea mulţi copii şi părinţi se vor înghesui să iasă pe uşile de urgenţă”. Am rămas consternată, tatăl ei la fel şi am decis să plecăm curînd. Ajunşi acasă, am deschis computerul şi acolo era scrisă, negru pe alb, teribila veste despre incendiul din clubul bucureştean Colectiv. Lacrimile mi-au ţîşnit instantaneu din ochi atunci, iar ea m-a văzut; a venit repede lîngă computer să vadă la ce mă uit şi Dumnezeu îmi este martor că nici pînă azi nu i-am putut arăta ceva pentru că n-aş şti cum să-i explic de ce au murit acei tineri, de ce nu au fost mai multe ieşiri de incendiu în acel club, de ce nu existau extinctoare de foc, de ce, de ce, de ce…???

Copila mea nu ar înţelege nimic din toate aceste dileme care sapă încă răni înfiorătoare în sufletele noastre. Nu pentru că este prea mică n-ar înţelege, ci pentru că s-a născut într-o ţară în care alarma de incendiu din casă porneşte şi dacă iese puţin fum din prăjitorul de pâine sau dacă mi se afumă sarmalele în cuptor. Ea s-a născut într-o ţară în care pompierii ajung în faţa unei clădiri în maxim un minut-două de la momentul pornirii alarmei care a detectat foc sau poate doar o mică neregulă în tabloul electric. Pompierii aici vin imediat dacă suni ambulanţa că îţi este  rău sau de-i chemi că ţi s-a căţărat pisica într-un copac mai înalt şi nu se mai poate da jos din el. Locuim într-o ţară în care zeci, sute de oameni care locuiesc într-o clădire în care există şi cea mai mică suspiciune de incendiu, sunt imediat evacuaţi şi aşteaptă afară pînă cînd inspecţia pompierilor se termină şi aceştia declară clădirea “sigură”.

Şi nu, nu scriu toate acestea dintr-un “turn de fildeş”, are şi Canada bubele ei care nu sunt deloc roz; azi scriu din poziţia de mamă căreia tot îi tremură sufletul în fiecare secundă pentru copilul ei chiar dacă aici ne sunt asigurate măsuri decente de siguranţă, confort, educaţie şi sănătate. Şi nu, nu îmi pot imagina cum tremură sufletul mamelor din România care îşi trimit copiii în cluburi nesigure, în şcoli fără detectoare de incendiu sau ieşiri de urgenţă, în clinici fără doctori plătiţi la adevărata lor valoare sau doctori care încă mai iau şpagă, în spitale care nu îndeplinesc nici măcar normele minime de igienă şi siguranţă sau în biserici unde popii nu îţi îngroapă morţii fără a nu te condamna la datorii financiare pe viaţă.

Şi mai scriu pentru că după cinci zile în care nu prea am putut vorbi sau mînca, acum simt nevoia să vă spun că suntem şi NOI alături de VOI, aşa cum am fost din prima secundă în care am aflat de tragedia din Colectiv. Că românii din Montreal au ieşit recent din case şi au aprins lumînări în memoria celor care au pierit în incendiul din Bucureşti. Scriu pentru că noi, românii din Canada nu putem dona sînge, dar am donat şi mai donăm încă bani pentru victimele şi familiile lor chiar dacă nu bravăm cu asta pe Facebook sau sumele nu ating ordinul sutelor de mii de euro.

Fiecare român cu care am vorbit sau interacţionat zilele acestea, aici, la capătul lumii, îşi face “datoria” de onoare cum poate, cum ştie, cum simte. Şi vă asigur că toţi plîngem, toţi suntem conectaţi la România, toţi ne rugăm, toţi share-uim veşti, poveşti şi ştiri de ultimă oră; şi toţi sperăm. Deşi noi am plecat de acolo, avem încă familii care trăiesc în România, familii cărora le trimitem bani lunar şi în sînul cărora ne trimitem copiii în vacanţele de vară. Cu sufletul, cu spiritul, cu bani, cu lumînări aprinse, cu rugăciuni şi cu ce mai putem noi, suntem alături de voi, dragi români din România. Şi ne rugăm, ne rugăm şi sperăm să nu îl înlocuiţi pe Tanda cu Manda, să rămîneţi curajoşi pînă la capăt, să nu mai închideţi ochii la viclenii şi manipulări, să nu mai daţi voie niciunui corupt nenorocit să dea foc copiilor nevinovaţi în cluburi, biserici sau spitale. Să fim uniţi chiar dacă ne despart mii de kilometri! Aşa să ne ajute Dumnezeul (sau cum s-o numi aceasta sclipire divină) din fiecare dintre noi!

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *