Toamna se numără … profesorii

Da, știu, era o vreme când se numărau bobocii și toată lumea era emoționată de începerea școlii. Mamele cumpărau buchete de flori, profesorii te așteptau în fața clasei cu un zâmbet larg pe buze, pe băncile de lemn așteptau cuminți noile manuale și la ferestre fluturau perdelele în vântul toamnei, aducând un vag iz de liliac din grădinile de cartier. V-a plăcut imaginea, nu?

După ani de reformă în care învățământul românesc a fost făcut knock-out metodic de o grupare de incompetenți, cancelariile care odată erau locuri de întâlnire în recreații a marilor elite dăscălicești, acum a ajuns un fel de popotă de eminențe cenușii, cu caractere dubioase, gura cam mare, orgolii cam uriașe, pregătite să se repeadă către clasele lor de elevi, precum termitele dotate cu compasiune, unde se presupune că ar trebui să modeleze personalități.

Desigur sunt două categorii de profesori. Nu vorbim acum de ultimii dinozauri rămași pe baricade, formați la școala veche, când uniforma era simbolul apartenenței la o anumită școală, la un anumit liceu și nu încuraja promiscuitatea sau limbajul vulgar. Sigur, noua tendință este să fim cât mai libertini, ni s-a băgat în cap că școala nu dezvoltă creativitatea, ori scoate numai tocilari pe bandă rulantă, ori analfabeți ajunși euro-parlamentari gen Becali. Fără să mai intrăm în alte detalii însă, să vedem cum s-a ajuns ca imaginea profesorilor să decadă în ultimul hal și de ce la porțile școlii bat tot mai puțini profesioniști.

Scurt istoric din ultimii 14 ani

Nu are rost să dăm vina pe actualul ministru al educației, madam Ecaterina Andronescu, recte Abramburica Reloaded. Învățământul era deja distrus când i-a trecut dumneaei prin cap să scoată din mânecă alte reforme și să-l îngroape de tot. E de-ajuns să spunem că a săpat sistematic la groapa în care au fost aruncate și salariile restante ale profesorilor (restante din 1998), și statutul cadrului didactic, și bonusurile, și primele, și…  Să  nu uităm de vrednicia cu care un alt ministru al educației Andrei Marga (1997-2000) a reformat învățământul românesc, cu cele 4650 ordine ministeriale date într-o veselie vecină cu nebunia, din care nu s-a înțeles nimic, iar dacă singurul scop al lui Marga a fost să transforme profesorul în prizonier al propriilor hârțoage i-a reușit de minune, dar nu vă lăsați înșelați, nici măcar n-a avut viziunea că se va întâmpla asta.

Profesorii n-au stat cu mâinile în sân. Era la început de abuzuri, încă li se părea nedrept, așa că în prima fază, incompetența managerială, neperformantă, s-a lăsat cu un proces pe care sindicaliștii din educație l-au declanșat împotriva Executivului în toamna lui 2000, din motive financiare. E vorba de FEN, care a dat Guvernul în Judecată pentru a doua oară, că prima oară cei din Guvern au presupus că a fost doar un avertisment și că pot cădea după aceea la mica înțelegere. Prima grevă serioasă a profesorilor s-a prevăzut încă din octombrie 1999. Cererea de chemare în justiție a fost înaintată Tribunalului București, primul termen fiind stabilit pe data de 1 noiembrie. Cătălin Croitoru, președintele FEN la vremea aceea, a afirmat că o astfel de acțiune a mai fost intentată în urmă cu 4 ani, din cauza neacordării unei majorări salariale de 30%, a căror valoare totală era, în acel moment de cca 6 miliarde de lei vechi.

În primele instanțe FEN a pierdut, deși potrivit protocolului semnat în iulie 1998 între sindicate și Guvern profesorii urmau să primească în două etape majorările salariale. Creșterile din iulie-septembrie urmau a fi plătite în aprilie 1999, iar cele din octombrie-decembrie în luna mai 1999. Valoarea totală a majorărilor salariale se ridica în august 1998 la aproape 700 miliarde lei, dar, dacă ar fi actualizată în raport cu rata inflației – MEN ar avea nevoie de aproximativ o mie de miliarde de lei pentru achitarea restanțelor. Nu s-a primit nici până acum vreun leu din această sumă.

Școală pentru directorii de școală

În schimb, a mai venit un ordin la Centrul Național de Pregătire a Managerilor din învățământul preuniversitar: directorii de școli, licee, inspectorate școlare și case de cultură vor urma cursuri de pregătire în domeniul reformei educaționale pentru o mai bună administrare a unităților școlare. Temele să fie structurate pe module, să dureze câteva săptămâni, toată nebunia. Nu e nimic rău în asta. Personal cred că atunci când ajungi într-o anumită funcție trebuie să ți-o iei cât mai în serios și să te perfecționezi, să fii la curent, să ai schimburi de experiență, eventual în afara granițelor țării, să schimbi idei și păreri cu tizii tăi de peste hotare, adică de-acolo de unde educația valorează ceva și este orientată pe rezultatele copiilor, nu pe colecționarea de meditații, ca mijloc de supraviețuire.

Numai că directorii de școală au văzut în asta oportunitatea de a tăia și spânzura în căprăria lor, intră în cancelarie cine vrea mușchiul lor, mușchi care costa ceva șpagă, fiindcă nu se poate nimic fără șpagă, eliminind prin această practică pur națională competența, motivația și performanța din rândul profesorilor. Ori un profesor incompetent, nemotivat și orientat spre șpagă ghici ce fel de model va transmite mai departe. Iar un director orientat pe astfel de practici, ghici ce fel de cancelarie va avea. Bineînțeles, nu era nevoie de anumite cursuri pentru directorii de școală ca să priceapă chestiunea asta. La nivel teoretic majoritatea dintre noi stăm bine, la practică însă… și mai bine.  Profesorii și elevii sunt la cheremul directorilor de școală. Tendința unor directori de școli sau licee de a lua, în numele autonomiei, decizii la bunul lor plac fără a mai ține seama de legi sau regulamente, a devenit o regulă și un fenomen cu efecte dezastruoase privind imaginea democrației românești.

Manualele alternative

Scurt istoric și aici: manualele au răspuns aceleiași programe, care nu este minunată, dar făcătorii de manuale s-au descurcat. Manualul eliptic îl pune pe profesor să umple golurile, să intervină și să-l întregească. Este o pretenție destul  de mare, dar asta e. Unii o vor face, dar câți? Să afirmi totuși într-un manual despre Decebal că avea buze senzuale? Sau să i se arate elevului o poză cu Vlad Țepeș, despre care se spune că a fost un erou de cinema și un vampir în același timp?

Înțeleg să se denunțe ultimii 70 de ani, dar să ajungi să-l pui la stâlpul infamiei pe Ștefan cel Mare pentru aventurile sale extraconjugale e cam mult. Da, le-a avut, dar cu asta să rămână elevul de liceu despre Ștefan cel Mare? Sunt lucruri caraghioase în manualele acestea, pe care nu știm cine le-a verificat. Nimeni. Din întâmplare am lucrat un an într-o editură care scotea manuale alternative pe bandă rulantă. Sintagma ”manuale alternative” n-a fost nimerit aleasă și nici înțeleasă de către cei care le-au redactat. Dar nu e de mirare nici asta. Cei care le-au scris erau profesori de o factură dubioasă, iar să-i fac extra-dubioși pe cei care le publicau ar înseamna să schimb complet sensul cuvântului ”dubios” din Dicționarul Explicativ al limbii române. Licitațiile pentru manuale s-au făcut mână în mână cu Ministerul Educației, s-au aruncat și se mai aruncă milioane de euro pe cărți, dintre care mai mult de jumătate se împart între vistiernicul Ministerului Educației și Directorul editurii, autorul era și el recompensat cu niște firimituri să i se închidă gura, pentru că el oricum voia doar numele pe manual, ca să treacă lucrarea la portofoliu și să dea bine în cercul lui de prieteni, ca să nu mai povestim ce autoritate ar fi avut în cancelarie. Şi ce aere!

Manualul trebuie să se adreseze elevilor și pentru asta trebuie să respecte următoarele condiții:

  1. Să se adreseze marii mase a elevilor
  2. Să respecte rigorile științifice în raport cu particularitățile de vârstă și înțelegere
  3. Să respecte continuitatea și interdiciplinaritatea, dar cu salturi calitative de la clasă la clasă
  4. Manualul se impune opțiunii profesorului și nu este o carte oarecare, o lucrare științifică în care se prezintă aspecte inedite, constatări sau interpretări strict personale ale autorului.

Ce manual a respectat condițile astea? Până în 2004 nici unul. Ca să nu mai vorbim de principiile didactice, total ignorate de autorașii de manuale. Nu există o concordanță între conținutul programelor și cel al manualelor, educatorul fiind pus în situația de a le armoniza, dar câți mai au chef de asta? Pe lângă altele, dascălii mai trebuie să facă efortul ca programa și manualul să coexiste în același plan, deci un efort de seriozitate, de creativitate, iar pentru asta e nevoie de timp. La ce te-ar putea incita un manual de acest gen dacă nu doar la demotivare?

Pentru câștigarea unei licitații importante sunt: numărul de pagini, prețul manualului și editura. Pentru editură important era prețul tipografiei, ca acesta să rămână foarte jos importantă era hârtia de interior (de cât mai proastă calitate). Când toată lumea se gândea la bani, cine mai avea timp de conținut? Așa că nu e de mirare că toate programele și manualele au hibe grave. Culmea e că până prin 2007 părinții au crezut în școală, în pregătirea profesională a educatorilor. De ce oare? S-a sperat că reforma nu va mai năpăstui această instituție, s-au încercat schimbări ce nu-și aveau rostul, s-au anunțat principii ce n-au ținut cont de condițiile de realizare. Numărul mare de manuale a îngreunat și formularea unor subiecte pentru examene și concursuri.

Aceasta a fost o reformă sau s-a urmărit distrugerea învățământului românesc?

Se tinde spre un învățământ elitist în care numai superdotații vor avea acces la ceea ce până acum constituia nivelul mediu de lucru. Studenții sunt fraierii care se țin de învățat în loc s-aleagă și ei calea codrului tranziției. Nu mai rezistă în magaziile insalubre pe care unii încă le mai numesc cămine studențești. Vorbim despre elite, dar nu găsim bani pentru pregătirea lor, acești copii de la țară, trecuți prin examene grele de admitere, în concurs cu mai bine dopații cu meditații, aceia despre care se spune că sunt ”viitorul românesc”.

Bate vântul toamnei… 

S-a scos demult din programa de BAC Scrisoarea III. Nici Eminescu, nici Arghezi, nici Blaga, nici Bacovia, nici Rebreanu nu ne mai reprezintă. În schimb s-au adăugat Liiceni, Simone Popești sau Caius Dobrești etc, răsfățați ai unor cercuri snobe. Liiceanu are și editură, scoate manuale alternative, deci…

Trăim vremuri tulburi, Eminescu e primejdios acum, la fel și Caragiale. Ăștia doi au fost mereu periculoși, indiferent de vremuri. Și când n-au fost tulburi la noi?

Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi,

S-ajungă a fi stăpână, și pe țară, și pe noi.” (Eminescu, da)

Ce învață acum liceenii despre Eminescu? Că a murit de sifilis, bineînțeles, nimic mai eronat.


Învățământul rural

Să trecem mai departe. Un profesor calificat dacă nu este din localitate ajunge foarte greu la copiii de la țară. Mulți nu acceptă să predea în astfel de școli din pricina distanțelor de navetă foarte mari și chiar a lipsei de transport, ca să nu mai vorbim de lipsa de confort. Pentru învățământul rural, inspectoratele se mulțumesc dă trimită suplinitori necalificați. Mulți dintre ei nu au nici un pic de chemare pentru învățământ, nu au nici un fel de pricepere în a conduce grupul de elevi și-atunci s-a terminat și cu comunicarea de cunoștințe științifice. Școlile de la țară stau la lumânare, la lampa cu gaz, fără lumină, fără căldură. La noi nimeni nu consideră că elevii români au de suferit, de aceea profesorii pot să stea și o lună în grevă că tot nu vor fi luați în serios. Guvernul n-a făcut altceva decât să sfideze de ani de zile salariații din învățământ, fapt care demonstrează lipsa de cultură și snobismul celor care ne conduc.

Elite și fițe

Elevul la rândul său a fost transformat într-un șoarece de bibliotecă, după ce l-a amețit complet mascarada manualelor alternative. Au fost transformați în șoareci de bibiotecă cei care n-au primit bani de buzunar cu nemiluita de la mama și de la tata sau de la ajutoarele sociale. Restul s-au apucat de pițipopircăreală, și-au tras modele de urmat niște Cruduțe și Panaite, sau și-au făcut educația ascultând manele.

Revenind la elite, elevii noștri sunt cei mai buni, foarte bine, aceștia însă emigrează și sunt destul de puțini cei care rămân. Sunt mult mai mulți analfabeți, ASTA E REALITATEA. Toată lumea a propus obiective, proiecte, manuale, schimbări peste schimbări, a curs multă tastatură pe powerpointurile astea. Nimeni nu s-a gândit ce efecte vor avea toate aceste schimbări după ureche asupra elevilor. Toată lumea a vrut standarde, au apărut noi denumiri ca curriculum, managementul clasei de elevi, tratarea individuală a viitoarei clase, arii curriculare, au apărut noi educații (ba pentru pace, ba pentru munca de calitate, ba pentru cetățenia democratică, ba pentru rezolvarea conflictelor), grădinițele au cursuri de jurnalism, engleza se învață încă de la fecundarea embrionului, avem școli de vară, școli de iarnă, cursuri de aranjarea mesei, de călcarea rochiilor păpușii, totul pentru binele copiilor.

Elevii sunt afectați de această reformă ridicolă și aberantă, nu mai vorbim de cei din clasele terminale, profesorii n-au habar ce să-i îndemne să învețe deoarece programele se schimbă de la o zi la alta, reforma nemainsemnând schimbare, ci derută la ultimul grad. În acest timp profesorii rămân constant fără bani, de Crăciun, de Paște, de vacanțe… Fondurile de la FMI au fost mereu prost administrate. Banii au fost direcționați spre populație sub formă de burse sociale, haine, mâncare, de care au beneficiat, desigur, romii. Asta ca să nu vă mai mirați atât de unde au ei palate oribile, care sfidează orice estetică a cetății.

Între timp, există sărăcie, crimă organizată, evaziune fiscală, corupție, furt, odraslele îmbogățiților peste noapte sunt pregătiți în colegii ilegale sau în străinătate, de unde se întâmplă să se întoarcă fără să se fi atins nimic de ei, iar copiii de rând sunt înghesuiți în clădiri cu pretenții de școală, fără săli de sport, fără garduri, în cartiere mizere ale unei Românii hămesite de foame. Cei bogați nu dau doi bani pe învățământul românesc, iar cei săraci sunt prea preocupați să supraviețuiască.

Modelul social

Efortul educativ este orientat către a impune omului modul de a vedea, simți și acționa prin constrângeri. Așa a fost, de fapt, dintotdeauna învățământul românesc. Trebuia să-l iubim pe Ceaușescu, dacă nu, nu mai primeam cravata de pioner. Acum trebuie s-o iubim pe Bianca Drăgușan și pe Gigi Becali, altfel nu avem ce căuta în țara asta. Nu eu, sau tu cel care ai avut răbdare să citești articolul acesta și pricepi dincolo de cuvinte, ci ăștia mulți, spălați zilnic pe creiere de câte o manea televizată. Nu vei avea niciodată în fața catedrei o profesoară tocmai ieșită din paginile Playboy. În primul rând pentru că frumusețea costă bani, și nu vorbim aici de silicoane, ci de îngrijirea de zi cu zi. Sănătatea costă, educația costă, cărțile costă, iar farmecul personal nu apare așa din neant și nici nu se construiește pe cât de tare ai îngenunchiat tu tot felul de oameni. Ca să controlezi un grup de elevi, fără ca ei să simtă că vrei să-i controlezi, știți doar cum sunt adolescenții, îți trebuie un set de valori și o cultură enciclopedică, dar totul la nivel subtil, abia sesizabil. Foarte greu în ziua de azi. De obicei la clasele de liceu, și spun de liceu acum pentru că atunci se conștientizează mai bine modelul de urmat, profesorul latră la elevi mai ceva ca Dana Grecu la invitații ei de platou sau se lasă bătut, dacă nu cade la mica înțelegere și se face ”pretenul lor” de distracții, ca să fie de comitet, de gașcă sau cum vreți voi, numai profesor nu. Eventual, mai face pe îndrăgostitul de o elevă expertă în arta seducției ce abia așteaptă să fie violată, sau pe îndrăgostita de un elev labil emoțional și instabil psihic de la atâtea poluții nocturne.

Educația pe telecomandă

Educatorul român nu mai este demult liantul între individ și societate, ci redus  la condiția factorului poștal ce transmite algoritmul social omului. De câțiva ani buni, în România televiziunile controlează sistemul de personalitate, propunând modele și scopuri colective. Dar proprietarii majorității televiziunilor din România sunt ei înșiși oameni de factură suspicioasă, angajații lor fiind doar niște marionete care au setate în creier cuvintele ”trafic, ranking, rating, prime-time, breaking news”. Nimic nu se bazează pe realitatea românească, totul e un fals de proporții, prezentatorii sunt nepregătiți pentru subiectele cu care demarează, de cele mai multe ori și neinspirați, au însă aere de atotcunoscători, un complex al personalității multilateral dezvoltate. Pe toate canalele avem experți habarniști de prim rang, în educație cel mai mare expert habarnist este chiar madam Andronescu, care e prima la comentat tot felul de intrigi politice, încât ai vag senzația că și-a schimbat fotoliul de ministru pe scaunul de prezentator, ceea ce ne demonstrează încă o dată că miniștrii noștri au timp pentru orice, mai puțin pentru rezolvarea problemelor din fieful care li s-a dat în grijă.

Concluzie 

Încălcarea legii se face în primul rând de către stat, ministerul (acum chiar nu mai contează cine e în fruntea acestui minister, pentru că deja sistemul corupției merge de la sine) modifică ilegal legile. Dar nici profesorii nu vor în realitate să li se mărească salariile, degeaba mai au ei mici zvîcuri de grevă o dată pe an. Cei tineri se angajează în alte domenii de activitate, cei bătrâni și nemulțumiți visează la vremurile apuse când statul lor de plată reprezenta ceva sau ”aud” cât de bine o duc colegii lor din alte țări și atunci se limitează la singura soluție pe care o găsesc majoritatea dintre ei: șantajul elevilor la oră ca să mai obțină o meditație. Aceștia de obicei sunt și cei care acceptă fără să crâcnească programele și manualele greșite de istorie, română, geografie etc, adică acceptă unelte stricate, ceea ce n-ar accepta nici un muncitor calificat și serios.

Iată de ce au salarii mici.

Coeficientul lor de ierarhizare este de 5-10 ori mai mare decât al celorlalți salariați bugetari, dar și valoarea de referință este mai mică față de cei care reprezintă valoarea cetățenilor de categoria I. Profesorii nu mai fac parte demult din categoria I. Și numai din acest motiv statul român ar trebui exclus din toate organizațiile mondiale.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. 6 ianuarie 2014

    […] 13 ani nu mă mai îngrijorează condiţia cadrului didactic din România (puteţi citi aici un articol mai vechi despre greşelile care s-au făcut în învăţămîntul românesc, şi cînd zic învăţămînt […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *