The Good End

imagePrivea fără să se uite spre intrarea în avion. În gol.

Dacă ar fi făcut-o poate că ar fi văzut că o faţă cunoscută a intrat, s-a oprit o secundă lîngă ea şi a luat loc în spatele ei. Nu era însă atentă. În primul rînd pentru că avea altele pe cap şi apoi pentru că ura să zboare. O ură surprinzător de puternică pentru cineva care zbura aproape săptămînal. Dar nu, nu se obişnuise nici pînă acum.

Zborurile astea erau cele care o împiedicau să aibă o viaţă normală. Zborurile astea o duceau şi o aduceau de la muncă. În fiecare săptămînă. În fiecare săptămînă.

Nu se plîngea. Făcea mai mulți bani decît majoritatea persoanelor de vîrsta ei şi ducea un stil de viaţă pe care mulţi l-ar fi considerat excentric. Well… Măcar săptămîna asta avea un motiv de bucurie. Nu mai stătea toată săptămîna în Londra. Piesa la care lucrase în ultimele două săptămîni era gata şi nu mai avea de ce să rămînă mai mult de două zile în oraşul lui Shakespeare. Timp în care voia să predea ultimele proiecte la care lucrase şi să masterizeze alături de echipa versiunea piesei, care pleca la clienţi.

Îşi îndesa căştile în urechi.

Sandra

Deschid ochii cînd mă bate cineva pe umăr. Cu greu, pentru că am impresia că încă mai dorm. Nu mai dorm, dar nici nu m-aş trezi şi chiar mă bate cineva pe umăr.

Focalizez cu greu şi îmi scot căştile din urechi de parcă asta m-ar ajuta să văd mai bine. Ce prostie! Îmi iau mutra răutăcioasă şi mă întorc.

image (2)– Ce-i?

Vreau să mai zic ceva, dar nu mai pot.

Cuvinte. Gone. Creier. Gone. Voce. Gone.

Ochii, însă… De parcă n-am purtat ochelari în viaţa mea. Am impresia că mi-au ieşit din orbite şi s-au umflat ca două ocheane, „MotherFucker!”

În spatele meu, nas în nas cu mine, rînjeşte ca un cretin, omul pe care-l urăsc cel mai mult pe lumea asta. Şi… Pe care-l iubesc cel mai mult, asta-i problema terapeutei mele, nu a mea. Eu am renunţat să mă mai înţeleg.

– Chiar mă gîndeam că eşti tu, îmi spune. Nemernicul. Sigur ştia că sunt pe zborul ăsta. Nu e ca şi cum mi-aş fi schimbat rutina în ultimul an. Şi aşa… Fac rutina asta din cauza lui. El. Nesimţitul! Singurul bărbat pe care l-am iubit atît de mult încît mi-am schimbat întreaga viaţă pentru el.

– Ce m-a dat de gol? îl întreb. Inima storcită pe care ai călcat cînd ai trecut pe lîngă mine?

Ştiu că n-ar trebui să spun asta, dar nu mă pot abţine. Din cauza nemernicului ăsta nu mai am niciun prieten – mă rog… Din cauza mea pentru că n-am mai vrut să am legătură cu nimic din ce-mi amintea de el, după ce m-a părăsit!

Se lăsă pe spatele scaunului şi îşi trece ambele mîini peste faţă.

– Nu vreau să mă cert cu tine, mormăie de după palme. Vreau să vorbim.

– Nu am ce să discut cu tine, îi trîntesc şi mă întorc spre faţa avionului cu braţele încrucișate peste piept. Ştiu că mă comport ca o adolescentă, dar nu mă pot abţine. Ce rahat! Nici măcar nu am unde să mă duc, dacă mă enervează prea tare.

image (3)Îl aud cum se mişcă pe scaun şi apoi îi simt ambele mîini pe umerii mei. Mă blochez ca o marionetă. Chiar nu ştiu ce să fac. E diliu? Ce înseamnă asta? Nu l-am mai văzut de un an. Un an mai lung decît cozile de la zborurile low cost dinspre Italia. A spune că mi-a fost dor de el e metaforă. Încă mai plîng noaptea şi – nu i-am spus terapeutei, dar încă mai dorm în tricoul pe care l-a lăsat la noi acasă, cînd a plecat, cînd M-A PĂRĂSIT!

– Ascultă-mă bine, şopteşte în timp ce degetele-i sunt înfipte în umerii mei. Cu degetul mare-mi mîngîie clavicula. Un gest pe care îl face întotdeauna cînd încearcă să mă calmeze. Fuck! Pe care-l făcea! Îl făcea. Past tense!

– Ok, recunosc. Am luat avionul ăsta, acum, pentru tine. Încerc să vorbesc cu tine de mai bine de şase luni. Ce voiai să fac?

– Să mori? Iar îmi zboară păsărica pe gură. Pffff. Aşa e. A încercat să mă sune pînă i-am dat block. Dar toată lumea zice că aşa e mai bine, că nu e bine să vorbesc cu el, că întîi sunt eu şi apoi el.

Rîde. Un ‘ha” trist, ca un minion.

– Dacă asta mă ajută să-ţi atrag atenţia.

Nu-mi vine niciun răspuns detest la faza asta. Nu ştiu ce să-i zic. Mi l-am imaginat de atîtea ori întorcîndu-se la mine, încît nu mai fac diferenţa între ce s-a întîmplat şi ce nu s-a întîmplat.

Acum un an încă eram fericiţi. După doi ani de relație reuşisem să-mi mut tot studioul de producţie în Londra, acolo unde el lucrează ca broker la bursă. Nu ne-am pus niciodată problema să vină el înapoi în România. Ideea era să îmi mut eu afacerea în Anglia, după el. „Pînă la urmă tu poţi munci de oriunde, nu?” obişnuia să mă încurajeze. Şi avea dreptate. Chiar puteam să muncesc de oriunde.

Închiriasem un apartament mai mare pe lîngă Tower Bridge şi cîteva luni nici n-am mai fost nevoită să mai fac naveta. Cumva toate se aşezaseră. Lucram în continuare cu agenţiile din ţară şi pentru că erau mulţumiţi de feedbackul pe brief uri, îmi făcuseră lipeala şi cu filialele din Londra.

Huzuream şi mă felicitam zilnic singură. Cît de norocoasă fusesem să-mi găsesc iubirea vieţii.

Dimineaţă mă trezea cu un milion de săruturi, pe care mi le lăsa ‘ca să nu plîng de dorul’ lui, cît era plecat la muncă. Le şi numărasem. 300 de milioane de săruturi. Atîtea strînsesem în ziua în care mi-a trîntit că se mută, fără nicio altă explicaţie. Nu am ţipat, nu am făcut nicio criză. M-am aşezat pe canapeaua pe care o luase pentru mine, ca să nu mă doară spatele cît timp lucrez pe ea – şi l-am privit 20 de minute, fără să-mi pot lua ochii de la el. Fiecare haina oe care o băga în geamantan, fiecare carte pe care o îndesa în geantă, fiecare orice rupea din casa noastră, smulgea şi o bucată din inima mea,

image (1)Nu m-a sărutat cînd a plecat. Nu a zis nimic. A plecat şi eu am rămas pe canapea cu tricoul ud de la care lacrimi îmi căzuseră pe obraji. Nu le controlăm. Curgeau.

După ce n-am dormit trei zile, timp în care am terminat toate proiectele pe care le aveam, chiar şi pe cele cu deadline foarte îndepărtat, mi-am strîns lucrurile – inclusiv tricoul pe care-l lăsase pe pat- şi am plecat înapoi în Bucureşti.

De atunci vin o dată pe săptămînă, mă cazez la hotel, muncesc la studio şi plec înapoi în ţară. Nu mai vorbesc cu niciunul dintre foştii noştri prieteni comuni, nu mai vorbesc cu nimeni de altfel. Vorbesc cu psiholoaga care cred că s-a plictisit de mine şi golul pe care îl tot aduc în cabinetul ei.

– Doar aşa am putut să te prind şi să vorbesc cu tine. Sunt oricum idiot, pentru că nu mi-am dat seama mai devreme de soluţia asta.

Mă scoate din gîndurile mele cu tot felul de cuvinte. Nu înţeleg ce vrea de la mine. Nu vreau să fac o criză în faţa lui, sau în avion, sau în aeroport. De ce mă chinuie?

Nu zic nimic. Îl las să vorbească şi asta şi face. Se apleacă prin stînga scaunului şi îşi lipeşte gura de urechea mea. Mai are doar o mînă pe mine. O mînă care a plecat de pe umăr şi acum se odihnește pe decolteul meu. Mă strînge şi pun pariu că îmi poate simţi toate bătăile inimii. Eu îi simt căldura în fiecare cuvînt, în fiecare gură de aer pe care o expiră.

– Nu am încetat să te iubesc niciodată.

Mă crispez. Am vrut să aud cuvintele astea de atîtea ori, încît acum nu ştiu ce să fac. Aş vrea să mă întorc şi să i le scot din gură. Să i le fur şi să le ascund în bagajul meu, pe undeva, ca să le pot asculta la nesfîrşit, de cîte ori vreau eu.

– Ştiu că ce am făcut te-a schimbat şi ştiu că am greşit enorm faţă de tine, dar în momentul acela nu am avut altă soluţie. Crede-mă că să ies din casa noastră şi să te las singură pe nenorocita aia de canapea a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut în viaţa mea.

Lui îi tremura vocea. Mie-mi tremura tot corpul. Cred că am luat un virus ceva, pentru că am frisoane. E cald. E frig. Transpir.

– Dintre două rele, am ales să-ţi fac răul cel mai mic.

Face o pauză timp în care mă gîndesc să-l întreb despre ce vorbeşte. Nu am chef să urlu. Nu are rost. Îl las să-şi termine discursul. Îi dau ‘good to go’ printr-o mişcare a capului.

– În dimineaţa zilei în care am plecat am fost chemat la doctor dupa controlul din urmă cu o săptămînă. Nu ţi-am mai zis pentru că ştiu cum eşti cu doctorii, şi am zis că oricum… E un control de rutină. Mare brînză.

Oftează.

– Am aflat că am o gaură în inimă. Inoperabilă. Inoperabilă, Sandra!

Cred să plînge, pentru că îmi simt obrazul ud. Sau poate plîng eu, dar nu-mi dau seama.

– Am stat 5 ore în spital, m-au întors pe toate părţile şi verdictul era clar. Moarte. Nu puteam să te fac să treci prin asta. Soarele meu răsare cu tine. Nu meritai o viață chinuită lîngă un muribund, lîngă o bombă cu ceas. Aşa că am făcut ce am crezut că e mai bine în ziua aia. Am plecat. Am zis că mai bine să suferi puțin şi să- ţi treacă, decît să te chinui.

Clipesc din ochi pentru că nu mai văd nimic din cauza proastelor astea de lacrimi. Îmi trag nasul şi plîng, și plîng, şi plîng.

Fără să mă pot opri mă ridic de pe scaunul meu şi în miimi de secunde sunt în brațele lui. Îi dau înapoi o parte din cele 300 de milioane de săruturi.

– Eşti un prost, reuşesc să strecor printre săruturi. Eşti cel mai mare prost.

12651258_931766233598253_3500717400309581112_nÎncuviinţează în timp ce mă strînge de parcă ar vrea să mă bage în pieptul lui.

Cînd ne mai calmăm vreau să-i spun că ne-a furat un an. Că e un prost. Că probabil acum am şi eu o gaura în inimă. Hell! Care inimă? Inima a plecat cu el din apartamentul nostru acum un an.

– Stai, stai iubire. Îmi zice. Îmi ţine faţa între mîini şi mă priveşte drept în ochi. Nu-l văd oricum bine din cauza lacrimilor care continua să plouă, plouă, plouă. Am turbulenţe în piept. S-au înşelat. Mă sărută fără să-mi dea drumul. S-au înşelat. Primele zile fără tine au fost iad. Mă mutasem la Stephan şi mi-am luat concediu. Nu mai ştiu nimic în afară de ce simţeam. Nu mi-a mai păsat de nimic. Voiam să mor atunci. Mă trezeam din mahmureală şi trebuia să beau şi mai mult ca să pot trece peste ficare zi. Îţi furasem o bluză. Dormeam cu ea în mână. Fucking creepy. O luasem razna.

Îl mîngîi cînd spune asta. Îl mîngîi şi îmi diresc că am puterea de a alina tristeţea şi durerea. Instant. Să dau cu palma şi în urma mea să las fericire.

– După cîteva săptămîni Stephan m-a tîrît la alt doctor. Un american, care m-a întors pe toate părţile şi mi-a spus că da, există o şansă. Putem rezolva şi nu o să mor.

Nu voiam să cred, nu voiam să mă amăgesc. Nu voiam să cred că am fost atît de idiot încît să te părăsesc înainte de a verifica toate variantele. Aşa că am aşteptat. Am aşteptat toate analizele, am așteptat operaţia şi am aşteptat să mă recuperez.

În tot timpul ăsta nu am știut nimic de tine şi nici nu voiam să aflu. Mă îngrozea ideea că ai trecut mai departe, că atunci cînd o să fiu întreg şi o să vin să te iau înapoi o să fi cu altcineva. Mă uram.

În ziua în care am primit good to go te-am sunat.

Mă uit la el. Nu am cuvinte. Nu cred că are rost să-i spun prin ce am trecut eu, pentru că nu o să ne ajute cu nimic. Ce a făcut el, prin ce a trecut el…  El şterge tot anul de chin. El vine primul, că întotdeauna. Ca mereu.

– Nu a fost nimeni în tot timpul ăsta, doar tu. Doar dorul de tine. Doar tu. Îl asigur şi îi dau ignore stewardesei care mă îndeamnă înapoi spre scaunul meu.

– Te iubesc, îi spun înainte de a mă întoarce la locul meu. Mă ţine de mînă şi nu cred că o să-mi mai dea drumul pînă cînd coborîm. Fine by me. Te iubesc.

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :