Strugurii s-au copt în lipsa ei – elogiul unei vârste

Spre deosebire de prezentarea încercată pe coperta cărţii apărute la Tritonic „oraşul-capcană” din proza semnată de Zully Mustafa („Strugurii s-au copt în lipsa ei”) joacă rolul de fundal – sau, în cel mai bun caz, de al patrulea personaj, oricum, un personaj secundar. Şi asta se întîmplă deoarece rolul principal este distribuit poveştii de dragoste sau, altcumva zis, unui triunghi format din două fete şi un băiat. Una dintre fete este chiar voce naratoare, ea luminînd, în primul rînd, povestea prietenei sale Ada (cea mai bună prietenă!) şi a lui Karin, iubitul Adei. Povestea e veche de cînd lumea, cu variante. Uneori, ia poate să ia chiar forma Visătorilor lui Bernard Adler, după care Bertolucci a făcut un film care s-a acoperit de vogă. Primul lucru care îţi place este chiar titlul: un titlu doldora de tandreţe, cald, închinat ei, pasional chiar. Poate părea fie şi uşor bucolic, pastoral, dar nu e: e din cealaltă parte, a elegiei, a baladei – şi atît. Se vede, din vocea naratoare, că personajul feminin central care ne povesteşte lucrurile, iubeşte: iubeşte, în primul rînd, pe Ada, iubeşte, în felul ei, şi pe Karin, iubeşte lumea, deşi e mai retractilă, mai nefericită, parcă frustrată de posibilitatea unei mari iubiri. Cartea începe cu „mitul întoarcerii”. Personajul narator se întoarce în oraşul de provincie în care a crescut cum te întorci la rîul în care nu te poţi oglindi decît o singură dată. Ca o paranteză, despre autoare putem afla din prezentarea succintă strecurată în carte, doar că a mai scris cărţi pentru copii (titlurile sînt înşirate acolo). Curînd ne dăm seama că, în ciuda puternicei voci naratoare, personajul central al cărţii este, totuşi, Ada. Chiar şi atunci cînd este caracterizată in absaentia.

O concurează iubitul ei Karin, cu care chiar naratoarea, „turcoaica” ( amănunt mai străveziu ca un furou, care ne lasă cît se poate de liberi să o identificăm chiar cu… Zully Mustafa), are un joc cvasi-amoros, de-a şoarecele şi pisica. Este un joc de picioare continuu, ca într-un ring, de apropieri şi îndepărtări succesive, pendulări, fandări, eschive, ca între oricare două personaje de sex opus precaute, puternice, aţîţate de o vîrstă hormonală. O dată ajunşi aici, ei da, trebuie să spunem că avem în faţă un roman de adolescenţă, chiar dacă uşor tîrzie, cu toate caracteristicile sale: căutările obligatorii, stabilirea unor raporturi dinamice între personaje, aerul de lamento al lui „ehei, a fost cîndva…” Karin intră în scenă mai tîrziu şi, de la început, are aspectul celui care „le oferă femeilor sale destul de puţin cît să le facă flămînde şi destul de mult cît să nu renunţe la el”.

Fuga din spaţiul restrictiv al oraşului de provincie este o aspiraţie cu care fiecare trăieşte în suflet. Să fugă – şi nu oriunde, ci cît mai departe. Peste mări şi ţări. Să-şi piardă urma, cum se zice. Oraşul românesc este sufocant, mai cu seamă cel de provincie, în care nu se întîmplă nimic, în care tinerii nu au nici o perspectivă. „Debusolarea” tinerilor vine şi din eşecul lor, dar şi din măsurarea ecartului între ideal şi real, între proiecţia ideală a destinului lor şi felul în care el se împlineşte sau nu se împlineşte, cum ar spune filosoful (şi mă gîndesc aici mai degrabă la Noica). Visul lor devine, astfe, de multe ori, călătoria neîntreruptă, adică vocaţia de marinar. Ceea ce, aici, în Dobrogea, lîngă mare, nici nu e de mirare, precum nici imposibil ori prea anevoios nu este. Personajele tind să îşi părăsească obîrţia, tînjesc să se ducă la marginea lumii, de unde, oricum, vor fi secţionaţi de muchia dureroasă a dorului de casă. Dar  tinereţea e mereu în căutarea a ceva, aşa că e perfect explicabil. Deşi din altă spiţă, „turcoaica” nu se simte mai înstrăinată decît celelelalte personaje, aşa cum ar fi de aşteptat. Ea devine, pe mai departe, povestitoarea celor o mie de peripeţii, cu predilecţie ale celorlalte personaje. Şi mai puţin cele ale ei care pare să împărtăşească din calităţile unei structuri cît se poate de contemplative. Devine Zuleima literaturii române, dacă ar fi să o tachinăm puţintel – sau ceva între Şeherezada şi Doniazada: nu întîmplător modelul celor două fete pare cusut pe tipic oriental. Şeherezada poveşte, de această dată, aventurile Adei, travestită într-un fel de soră înstrăinată: pentru că, în cazul personajelor Zulliei, dorul de ducă, năzuinţele, iată, se împlinesc, chiar dacă, să luăm aminte, uneori proverbul „teme-te de ce-ţi doreşti are sens”!

Plecarea Adei marchează schimbarea apăsată la faţă (cu 180 de grade, aş spune) a lui Karin, care, din bărbat fatal, ajunge un fel de mieluşel perpelit în frigare cu foc moale de „turcoaică”. Povestea turcoaicei Zully are şi o simplitate orientală, deşi trebuie să notăm că personajele (acele characters) nu sunt deloc simple. Nevroza oraşului de provincie este, de fapt, nevroza evadării din propria condiţie.

Într-o generaţie uniformizatoare ( dacă nu, deja, uniformizată), cartea lui Zully aduce candoare, ardenţă, ştiinţa unor adolescenţi care, chiar dacă greşesc cu ghiotura, ştiu să trăiască şi, mostly, sînt arşi de dorinţa de a trăi, de a ieşi în lume şi a-şi lua viaţa, propria lor viaţă în mîini, dincolo de orice alte posibile consecinţe. Plecînd din lumea ei, cu Ada se întîmplă următorul lucru: devine, ea-însăşi, o proiecţie. Fără să vrea musai, cartea mai pune în antiteză două mari simţăminte cît se poate de omeneşti: prietenia şi iubirea. În timp ce, ca de obicei, iubirea este bezmetică, deşucheată, nebună & risipitoare, prietenia este ca un frison cald care încălzeşte cu gentileţea ei întregul fir narativ. Şi se manifestă la fiecare pas, făcînd ceea ce, îndeobşte, face prietenia: oglindind un prieten în celălalt, ca într-o apă fără fund. Deşi se articulează din scene, cartea nu stă esenţial în ele. Cu alte cuvinte, nu există o scenă strivitoare. Desigur, memorabile rămîn, printre altele, întîlnirile de la terasă cînd triunghiul contorsionat al lui Karin, Ada şi turcoaica îşi strînge laturile:

De altfel, ar fi putut să fie şi poate chiar era o seară perfectă. Nu mai ieşisem demult în lumea asta, o lume decupată dintr-un coşmar mai vechi al meu. Din cînd în cînd, Ada mă mai întreba cîte ceva, îi răspundeam mecanic, repede, la comandă. Apoi tăceam. Eram atentă la stropii de ploaie care cădeau pe umbrela de deasupra capetelor noastre. Din cînd în cînd, se ciocneau sticlele de bere, Hai, noroc, auzeam cioburile ţipînd. Murmurele tinerilor, cîteva rîsete, mirosul jilav din aer, palele de vînt care-mi fluturau penele de la bluză, gîdilîndu-mi obrazul, muzica lentă, un jazz âîn surdină, chelneriţa care se odihnea pe un scaun bălăngănindu-şi piciorul stîng, aşteptînd o nouă comandă, dar frîntă de oboseală, zîmbetul Adei pierdut pe buze ca o ultimă părere de rău, atît de aproape şi totuşi atît de departe de mine, toate acestea mă aruncară într-o tristeţe fără margini. Priveam ameţită mişcările din jurul meu fără să le găsesc rostul.

Totul se petrecea în relanti. Mă aflam sub narcoza momentului, de parcă fusesem injectată cu xilină. Parcă aterizasem în mijlocul unui dans ezitant. Să încep, să nu încep? Să fie, să nu fie? O lume nehotărîtă. Un cer nehotărît. Vocile lor se auzeau în depărtare, saxofonul urla peste toate astea, ploaia se pornise în sfîrşit. Am răsuflat uşurată şi mi-am frecat braţele, căci am simţit fiorul nopţii umede înecîndu-mi oasele şi pielea”.

Un pasaj, chiar dacă mai lung selectat, de stare. Care dă măsura unei atmosfere, aşa cum se încheagă ea, deopotrivă, în carte – şi în tîrgul de provincie cu pricina. După momentul plecării Adei, pînă şi cartea începe să aibă un alt ritm, mai dezlînat, mai confuz, dar justificabil prin context. Pentru că lucrurile nu mai pot fi la fel. O dată cu plecarea Adei, universul se rupe – şi asta pentru că e un univers afectiv. Vertebrat pe triunghiul în care episodul de pe sub caişii lui Dan sau moartea lui Ovidiu se plasează în afară, sînt cumva sub importanţa tensiunii triumviratului afectiv. După cum este şi dedicată, cartea lui Zully Mustafa rămîne, în mod esenţial şi în afară de toate, elogiul unei vîrste. 

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

2 răspunsuri

  1. 15 septembrie 2012

    […] Strugurii s-au copt în lipsa ei – elogiul unei vârste […]

  2. 8 august 2014

    […] fost de-ajuns. Am dus numele oraşului peste tot, pe unde am fost, am scris un roman care a fost bestsellerul Tritonicului despre oraşul meu, băh, n-a fost de-ajuns! Am scos în evidenţă şi panseluţele din fiecare […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *