Soarele neamului Scorta – Laurent Gaudé

le soleil de scortaExistă scriitori care te înhață de la prima pînă la ultima frază, nu neapărat din cauza  poveștii pe care o spun, ci a felul în care reușesc s-o transmită. Propozițiile, frazele se leagă unele de altele ca-ntr-un cîntec pe care-l asculți și pe care simți nevoia să-l reiei pentru că-ți mîngîie sufletul. Laurent Gaudé reușește să facă asta cu al doilea roman al său și primește premiul Goncourt în 2004. Acest premiu este cea mai înaltă distincție literară pentru un scriitor francez.

Am citit cartea ”Soarele neamului Scorta” în 2006 și mi-a plăcut foarte tare, de aceea vi-o și recomand, nu? Trebuie să vă mai spun că-mi plac poveștile de familie, acele saga dezvoltate pe sute sau mii de pagini încă de la Familia Forsythe a lui Galsworthy și, mai tîrziu (în ordinea citirii), ”Familia Thibault” a lui Roger Martin Du Gard, în care nu numai că sînt zugrăvite detalii de familie cu zbaterile lor, snobismele (à la Forsythe, de pildă), sau povești cu frați, surori, unchi și mătuși, ci o întreagă societate fie burgheză, fie nevoiașă, din niște timpuri istorice pe care nu le-ai trăit, dar pe care ți le poți imagina grație unei cărți bine scrise. Mai cred că orice carte care te învață ceva sau îți ridică întrebări existențiale, e o carte bună. ”Soarele neamului Scorta” te întoarce cu privirea spre familia ta mai mult decît cele două exemple date mai sus.

Romanul lui Gaudé descrie familia unor contrabandiști de tutun dintr-un sat din sudul Italiei, Montepuccio, asemănător cu cel în care autorul și-a petrecut cîțiva ani, scriind sub auspiciile ospitalității unei familii italiene, de la care a împrumutat unele întîmplări și numele unora dintre personajele sale.

fluturas”Tare singur trebuie să fi fost unul din strămoșii noștri/ – un spirit mare înconjurat de proști/sau un biet nefericit nebun –/ ca să-și fi învățat seminția la o tăcere atît de adîncă” se deschid astfel paginile poveștii cu un motto preluat din versurile lui Cesare Pavese.  Ca sinopsis, este urmărită seminția Scorta, de la apariția ei dintr-un tîlhar de drumul mare și o fată bătrînă, violată cam cu acordul ei. Banditul Luciano Mascalzzone, după 15 ani de temniță, se întoarce în satul pe care l-a terorizat, cu dorința de a face amor cu fata la care a visat în tot acest timp și apoi să se lase omorît de pietrele sătenilor. Să-și primească pedeapsa pentru clipa lui de fericire. Nu mai vrea altceva. Dar face din greșeală amor cu o altă femeie decît cea pe care o dorea, iar aceasta este prima din marile ironii prin care trece neamul Scorta. Urmează istoria lui Rocco Scorta, copilul nedorit de săteni și privit încă de la naștere ca o piază rea. Copilul unei erori și a unui semi-viol. Și tot astfel, timp de cinci generații, întîmplările se succed în satul Montepuccio, cu răsturnările de situații și secretele lor. Cineva din neam va avea însă mereu grijă să transmită mai departe aberațiile destinului, deopotrivă cu mîndria și pofta tuturor de a se agăța de viață, de pietre, de locul acela ars de soare. ”Ori toți trei, ori nici unul. Nu ne vor. Să se ducă dracului.”, zice unul din a treia generație Scorta.

Romanul e spart pe alocuri de confesiunile Carmelei, care, simțind că-și pierde memoria, transmite mai departe preotului satului ceea ce nu spusese nimănui. ”N-am cunoscut fericirea decît atunci cînd am fost alături de frații mei. De cei trei frați ai mei. Cînd eram împreună puteam dărîma munții. Credeam că așa are să fie pînă la sfîrșit. (…) Domenico, Giuseppe și Rafaelle – i-am iubit pe bărbații aceștia. Sînt o soră, don Salvatore. Dar o soră, care nu a fost, pentru frații săi, decît chipul hidos al neșansei.” L-a iubit mai ales pe Rafaelle, cel care s-a alăturat familiei, ca să se trezească la bătrînețe, plină de regrete, că nu l-a ales ca soț atunci cînd acesta i-a cerut mîna.

Cui îi pasă? Urmează o nouă generație. Cu problemele, căderile și ridicările ei. Cu luciditățile de moment și regretele de mai tîrziu. ”Viața mea e în urma mea. O viață închinată țigărilor. Toate țigările vîndute nu înseamnă nimic. tutun mistuit în fum. Cu asta seamănă viața mea. Volute înghițite de vînt.” (zice unul din fiii Carmelei). Se pare că pe la sfîrșitul vieții, fiecare Scorta e pătruns de tragica certitudine că moartea nu-l va ocoli, oricît de intens și-a trăit întîmplările. Nimic deosebit pînă aici, dacă stai să te gîndești. E povestea fiecăruia dintre noi.

sunset in snowFoarte interesant la Laurent Gaudé este că nu insistă asupra problemelor și nici chiar a pesonajelor, totul se succede rapid, propozițiile sînt scurte, alerte, descrierile însă parcă făcute în 3D, lucru care-ți permite să pătrunzi lesne în mijlocul satului montepuccenilor și să-i urmărești din tată-n fiu, fără să te atașezi prea mult de nici unul. Probabil că autorul nici n-a intenționat să creeze atașamente față de personajele lui, ca dovadă, cel puțin din punctul meu de vedere, este că abia mi-am amintit de ele după patru ani de la prima citire. Pentru că, de fapt, se face un transfer de la acești Scorta, orbiți de soare – ”mîncătorii de soare”, cum îi numește Gaudé –, la cei din familia ta și poate că acesta e mesajul care trebuie să rămînă. ”M-am întors pentru tine, Zio. Nu am chef să fiu anunțat prin telefon că ai murit și să plîng singur, departe, într-o cameră la Milano. Vreau să fiu aici. Lîngă tine. Și să profit de prezența ta.” Stilul e halucinant, pentru că reușește în cuvinte puține, bine alese, să transmită exact atît cît trebuie să înaintezi în roman, fără să sforăi de plictiseală. Încă un citat și gata mă opresc: ”tu nu însemni nimic, Elia. Nici eu. Familia este ceea ce contează. Fără ea ai fi mort, iar lumea s-ar învîrti în continuare fără să prindă măcar de veste că nu mai ești. (…) Tu și cu mine, luați separat, nu însemnăm nimic.”

Nu e de mirare că filme ca ”Nașul” lui Coppola sînt încă de actualitate. Pe de altă parte, mă amuz închipuindu-mi că cei despre care a scris Laurent Gaudé și cărora le și face o dedicație la sfîrșitul cărții (”pentru ceasurile petrecute alături de ei în mireasma zilelor de vară, pentru ceea ce mi-au transmis fără…”) i-au cam împuiat capul cu ”la familia” în sus și în jos. Dar foarte bine i-au făcut, că, uite, a ieșit o mică bijuterie din vacanța lui petrecută sub soarele Pugliei.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *