Slujbele scriitorilor

”Cel mai trist lucru pe care un om poate să-l facă timp de opt ore este să muncească”, a spus Faulkner, în deplină cunoștință de cauză. Sau mai ironic, în stilul său caracteristic, Jerome K. Jerome afirma în una din cărțile sale: ”Îmi place munca, mă fascinează. Pot sta ore în șir să mă uit la ea”

Nu puțini sunt scriitorii recunoscuți care au fost nevoiți să aibă slujbe cât mai diverse ca să poată să-și plătească la sfârșitul lunii chiria. Medic, profesor, inginer, traducător și bancher. Impresar, ospătar, reporter și corector. Delincvent, artizan și jurnalist. Un scriitor poate fi toate acestea și mult mai mult. Îl găsești într-un tren de marfă în drum spre mare, sau la masa unui bar oarecare cu o cafea în față și un pix între dinți, așteptând ca diavolul sau bunul Dumnezeu, să-i dicteze inefabilele cuvinte, care vor genera imagini, povești, istorii, vor reinventa lumi sau vor distruge universuri, vor crea atmosfere și vor recrea istorii, ce vor face mai apoi mulți oameni să-i cumpere cărțile. Este cel pe al cărui chip vezi, dacă ești atent, o înfiorătoare singurătate orgolioasă, provenită dintr-o traumă generalizată după prea multele slujbe pe care a fost nevoit să le aibă pentru a-și întreține familia. Scrisul e doar o poveste de tinerețe, și el o știe. Iar viața de scriitor este un lux ce trebuie întreținut. De aceea nu e de mirare că atunci când cineva spune că este scriitor, imediat apare următoarea întrebare: ”bine, bine, dar din ce trăiești?”

În ziua de azi puțini sunt scriitorii care pot trăi exclusiv din propriile opere literare, sau din premiile literare (la noi în țară nici n-are sens să vorbim de așa ceva din numeroase motive – e nevoie de un articol separat). Roberto Arlt, de pildă, care a lucrat ca ziarist pentru El mundo,  Buenos Aires, în prologul nuvelei sale ”Aruncătoarele de flăcări” afirmă că a fost mereu ”nevoit să lucreze în redacții zgomotoase, hărțuit de obligația editorialului zilnic”. Pentru el, editorialul acesta obligatoriu nu făcea parte din bucuria scrisului, ci o formă dureroasă și aspră de a-și câștiga existența. Cum nu avea alt venit, visa să devină într-o zi milionar, imaginându-și scenarii atât de bizare ca de exemplu, confecționarea unor ciorapi feminini care să nu se rupă niciodată,  inventarea unui uscător pentru câini sau să managerieze un lanț de bordeluri pentru a finanța revoluția socială din țara sa. Trebuie să recunoaștem totuși că astfel de idei, chiar dacă vin dintr-o minte traumatizată de editoriale zilnice, ne bucurăm că n-au fost puse în practică. Mă întreb ce i-ar fi trecut prin cap dacă ar fi lucrat ca salahor și-ar fi trebuit să care zilnic 50 de saci de cartofi a câte 50 de kg sacul. Din fericire, nu vom afla niciodată.

Medicina a fost profesia de bază a unor scriitori de talia lui Cehov, Conan Doyle, Mihail Bulgakov, Louis Ferdinand Celine, poetul William Carlos Williams și prozatorul Ethan Canin. Cehov era încă student la medicină când s-a apucat să scrie texte umoristice despre atualitatea țării sale pentru a-și ajuta financiar familia. Deși a început să-și exercite profesia de medic, după ce a absolvit Universitatea din Moscova, odată cu publicarea ”Povestirilor Melpomenei” și a decernării prestigiosului premiu Pușkin pentru următoarea sa carte ”La asfințit” s-a convertit în scriitor de renume.

Compatriotul său Mihail Bulgakov, celebrul autor al cărții ”Maestrul și Margareta”, a performat câțiva ani în profesia de medic de țară în provincia Smolensk, o experiență de viață importantă, pe care a transpus-o mai târziu în povestiri în ”Notele unul medic de țară”, unde relatează munca sa din mai multe sate rusești și, în special, dependența sa de morfină, pe care a reușit s-o țină în control abia în 1919, adică nouă ani mai târziu.

Unul din scriitorii care au fost nevoiți să aibă o slujbă diferită de pregătirea profesională a fost Franz Kafka. După terminarea studiilor sale de Drept, a început să lucreze într-o agenție de asigurări de accidente de muncă. Slujba aceasta nu a reușit să-l facă să-și plătească toate facturile, dar pentru autorul ”Procesului”, a fost importantă pentru că l-a ajutat să-și mențină o rutină necesară și, mai ales, să rămână conectat la realitate. În orice caz, niciunul dintre colegii săi nu și-a dat seama că în acest angajat pe care l-au salutat timp de 16 ani pe holuri și care și-a îndeplinit îndatoririle funcționărești cu religiozitate într-un birou gri de pe una din străduțele Pragăi, se ascundea scriitorul care va marca literatura secolului XX.  

”Dacă un scriitor este condamnat să scrie, o va face în ciuda slujbelor pe care le are la un moment dat, iar asta îl va ajuta să profite din plin de orice situație pe care i-o oferă viața”, afirma Cortázar, care în 1951 a ajuns la Paris cu o bursă de studiu acordată de Guvernul francez și care în iulie 1952, după ce s-a încheiat bursa, s-a angajat într-o rețea de distribuție de cărți, unde era responsabil cu încărcarea pachetelor. Asta după ce a lăsat în urmă anii săi de tinerețe când a fost profesor de Limbă spaniolă într-un colegiu din provincie. Iar până când a putut să trăiască din traducerile cărților sale și a drepturilor de autor, chestie care s-a întâmplat oricum pe la sfârșitul vieții, a mai lucrat și ca traducător de texte dubioase în birourile de la UNESCO, o slujbă care-i acapara tot timpul, dar care nu l-a împiedicat ca atunci când se întorcea acasă de la lucru, să continue scrierea romanului său ”Șotronul”.

Așa cum povestea William Faulkner pentru revista The Paris Review, cea mai bună ofertă de slujbă care i s-a oferit a fost cea de inspector de bordel, locul ideal pentru orice artist nonconformist, căci i-a oferit libertate financiară, nu a suferit de foame și nici n-a avut mare lucru de făcut, cu excepția faptului că trebuia să adune bani și să meargă în fiecare lună la poliție ca să plătească taxa de bordel. Tot în același interviu, Faulkner își amintea anii săi de tinerețe petrecuți în New Orleans și începuturile sale ca scriitor. Pentru un loc de dormit, ceva de mâncare, whisky și un trabuc, nu i s-a părut nefiresc nici zugrăvească locuințe, nici să piloteze avioane, nici să conducă ambarcațiuni pe apă. Cu toate acestea, afirmația lui pe care am ales-o pentru începutul acestui articol rămâne: ”Cel mai trist lucru pe care un om poate să-l facă timp de opt ore este să muncească”.

Lumea bancară a fost de asemenea unul din locurile pe care unii scriitori au ales-o pentru a-și câștiga existența. Poetul american T.S. Elliot, care s-a mutat la Londra în 1917, a acceptat un post într-unul din birourile de la Lloyd`s Bank pentru o perioadă de timp.

La rândul său, scriitoarea Toni Morrison, premiată a Nobelului pentru literatură în 1993, era redactor la Random House atunci când a publicat prima sa carte. Avea 38 de ani și se trezea în fiecare dimineață la ora 5 și scria istoria unei copile cu ochi albaștri. În niciun moment nu a făcut cunoscut colegilor săi de editură că în afară de redactarea textelor se ocupa și cu scrierea de romane. Aceștia au descoperit că aveau un scriitor printre ei abia când The New York Times a publicat o recenzie elogioasă despre cartea sa.

Celebrul Raymond Chandler, care a intrat la o vârstă destul de înaintată în literatură, a fost vânzător de rachete de tenis, culegător de piersici și angajat într-o companie petrolieră. În 1932, în plină criză economică, a demonstrat că poate face bani frumoși din literatură. Avea 44 de ani când s-a înscris la un curs de literatură. ”Am lucrat cinci luni la un roman de 18 000 de cuvinte și l-am vândut cu 180 de dolari”, și-a amintit el. În anul următor revista Black Mask (Masca neagră) i-a cumpărat prima povestire ”Șantajiștii nu dispar niciodată”.

Nu este, deci, nici o surpriză că în lumea scriitorilor e loc pentru orice slujbă: de la marinari la muzicieni, birocrați și psihologi, până la vânzători ambulanți și spălători de vase. Cum bine semnala poetul, jurnalistul și premiatul Cervantes Juan Gelman ”nu poetul este cel care hrănește jurnalistul, ci jurnalistul este cel care hrănește poetul”. Nu se referea atât la hrana fizică sau plata facturilor, cât la hrănirea spirituală a unui artist cu tot felul de situații și întâmplări pe care este nevoit să le depășească. Cuvîntul de ordine însă, care ar descrie la modul general toată experiența artistică (fie ea de scriitor, pictor, poet, actor etc) este ”rezistența”. Poate data viitoare ne vom ocupa de slujbele pictorilor. Și aici este vorba tot de o rezistență strașnică, uneori taciturnă, alteori scrâșnită, o rezistență reală, despre care aș spune că este invizibilă, dacă nu aș cuprinde cu privirea rafturile bibliotecii mele.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

4 răspunsuri

  1. chloe spune:

    zully, toni morrison, in ciuda numelui (care e, de fapt, pseudonim) e femeie. o cheama chloe ardelia)
    Altminteri, un articol bun.

  1. 28 martie 2012

    […] mai dau un link despre slujbele scriitorilor. apropo de asta era să devin bibliotecară săptămîna trecută, dar pe urmă s-a mutat discuția […]

Comentează :