Sistemul de învățămînt, între drept și obligație

Dacă tot suntem aliniaţi prin case să nu cumva să ne omoare vreun fulg de nea, mă uit şi eu că tot omul după ceva bun de văzut online. Clipul cu educaţia şi peştele, nu-i o idee proaspătă, dar faţă de cît de vechi sunt lucrurile făcute aşa în şcoala noastră, faţă de cît de neinformaţi sau dezinformaţi sunt mulţi părinţi şi cît de neinstruiţi prea mulţi dintre dascăli, a compara elevul cu peştele din acvariu pare ceva curajos.

Perversa natura umană aderă imediat la contra orice, nemaiconsiderînd viteza cu care şi-a vîndut pielea şi şi-a amanetat viitorul ca să poarte o legitimaţie de corporatist. Dar ajungem şi acolo. Mai tîrziu.

Înapoi la şcoală, ei bine, da, băncile scaunele, spaţiul, dispunerea subiectelor şi punerea lor, manualele, activităţile, temele, evaluarea, toate sunt depăşite, mutilatoare, şcoala este un matriţer perfect pentru mult doritul post de angajat într-o viitoare corporaţie. Culmea e că cei mai mulţi contestatari ai şcolii sunt exact fruntaşii industriei de consum. Cei care nu sunt înregimentaţi au găsit deja soluţii şi pentru a lua ce-i mai bun de la şcoală pentru copiii lor, aşa cum e ea, bătrîna instituţie de educaţie. Vocalii vorbesc. Habar nu au ce conţine o programă, care e diferenţa între la ce foloseşte manualul şi de ce ar trebui să voteze pro sau contra temelor. Nu ştiu, fiindcă nu au de unde. Nici profesorii nu ştiu, învaţă şi ei dacă au norocul să îşi bată capul cu vreun master de reorganizare a conceptului despre şcoală şi rolul lor în educaţie. Altfel, nasol! De cele mai multe ori.

Acum, spaţiul, felul în care băncile şi scaunele sunt organizate, e un fapt care poate fi schimbat zilnic, în funcţie de nevoi. Manualele sunt multe, nici măcar nu ai nevoie de ele, dacă ştii care îţi sunt obiectivele. Iar dacă ai respect şi dăruire, inventezi nişte activităţi să-i ţină în priză cap-coadă fără să ştie ce i-a lovit şi cît de multe au învăţat fără să li se spună că de asta au venit la şcoală. Evident, e muncă, muuuultă muncă! Profesorul fără manual e că popa fără biblie, ar trebui să ştie ce să facă şi cum să aplice ceea ce predică, uitîndu-se în ochii copiilor, nu pe fiecare rînd pe care îl citeşte şi apoi îl dictează la viteze frenetice. Dar, se poate! Şi nu e greu deloc, dacă e voinţa, dacă e ştiinţă şi dacă există asumare.

Apoi, evaluările, ca peştele din acvariul cu pricina care era evaluat la cît de bine știe să se caţere, nu? Ei bine, evaluările nu mai sunt atît de obtuze cum erau cîndva, stai jos, eşti prost, nota 4! Nu, evaluările au devenit instrumente, dar că orice instrument, profesorul, dar nu numai, trebuie să știe să îl folosească. Da, atît profesorul, cît şi elevul, dar mai ales părintele ăla deştept de acasă.

Evaluarea nu este o metodă de pedeapsă! Nu trebuie să ne fie frică de ea, indiferent că vorbim despre calificative, note sau puncte. Evaluarea este un instrument de măsură al elevului cu sine şi cu nişte standarde obligatorii minime. Acum, putem să  folosim pozitiv rezultate ale evaluării? Evident! Dar aici e nevoie de bun simţ, de informație, de feedback, de încredere şi de încă alte elemente într-o ecuaţie care îi cuprinde pe toţi beneficiarii sistemului de învăţămînt. Nu dezvolt că vă prind urechile, dar dacă o evaluare proastă nu e aruncată în spatele elevului, profesorului, materiei sau a oricui altcuiva, ci este folosită pentru progresele pe termen scurt şi apoi lung, devine altceva. Hai să vedem, Gicuță, ce ai greşit şi ce avem de făcut să recuperăm, şi mai ales, Ionel, hai să vedem ce bine ţi-ai făcut treaba între timp și tu, şi noi, și restul. Iar data viitoare luăm 7 , în loc de 6.

Școala românească funcționează ca un dinozaur, deși e formată din oameni care aparţin prezentului. Nu avem nevoie de multe să schimbăm lucrurile. Dar cu cine să le schimbi, cînd visul măreţ este să ajungi headcount într-o corporaţie care îţi dă salariu de două ori pe lună, bonuri de masă, prima de Crăciun, doar trebuie să zici ca ei, să te ascunzi bine, să dai vina pe alții cînd ceva nu iese bine şi să pupi fundul cui trebuie.

Concluzia e ca, da dom’le, scoala taie aripi, omoara creativitatea, ii aliniază pe toți, dar, în același timp, educația, care nu e doar ce se întîmplă în școală înseamnă atitudine. A mea, a ta, a copiilor, a educatorilor.

Scoala este un drept, dar și o obligație morală. A tuturor.

Educația este o alegere. Ți se oferă, iei ce vrei de acolo, ce ai nevoie. Și tu ca părinte, și copilul, și educatorul.

Școala face din copii ce permitem noi să se facă. Noi fiind profesorii și părinții. Statul e prea divizat în grupări administrative care nu ajung la un consens ca să mai conteze. În același timp, dacă 25 de părinți cred că știu ei mai bine, rămîi doar cu speranța că în fața clasei stă un om integru, responsabil, echilibrat.

Școala este o posibilitate, nicidecum o garanție a succesului pe viitor. Nici pentru cei mai buni, nici pentru cei mai slabi.

Și, nu în ultimul rînd, școala este o valoare pe care am uitat să o prețuim, prea ocupați să lovim în sistemul de învățămînt.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :