Și au fost serbările de Moș Crăciun

Cum a fost sezonul cadourilor, o perioadă frumoasă, de altfel, dacă chiar îți place să îi bucuri pe cei dragi, nu puteau să lipsească din decor serbările de Moș Crăciun. În principiu, nu ești părinte, nu te bucuri de copilărie și nici nu îți poți crea amintiri solide pe viitor, pînă nu treci printr-o serbare de Moș Crăciun.

Problema e atunci cînd aceste serbări devin de-a dreptul inutile și doar un pretext murdar pentru a cadorisi educatoarea sau învățătoarea. Că de la clasa a 4-a în sus, chiar nu mai are rost să vorbim despre serbări.

Există două tipuri de serbări. Cele făcute special pentru copii și părinți, în care educatorii își dau tot interesul ca elevii lor să învețe ceva nou, de la colinde la pași de dans, de la poezioare vesele și delicate pînă la piese de teatru cu subiect specific. Și repetițiile pentru serbare sunt tot educație, așa că nimeni nu are nimic împotrivă ca odraslele cele dragi să devină personaje simpatice din povești sau să se transforme în fulgi de nea, îngeri, povestitori, magi, brazi și ce mai cere rolul. De obicei, toată lumea contribuie cu bucurie la treaba asta și rezultatele sunt pe măsură. Se creează o legătură solidă între părinți, educatori și copii, unde educatorii și părinții devin complici la bucuria nemărginită a copiilor, iar copiii nu simt că sunt dresați ca niște animăluțe simpatice ca să primească ceva. Mai întîi învață să se bucure de serbarea, care, cu educatori talentați, poate deveni un adevărat spectacol. Dar acestea se întîmplă într-o lume ideală, unde găsim din ce în ce mai puțin educatori talentați și din ce în ce mai mulți părinți dezamăgiți de practicile anumitor cadre didactice.

Și ajungem astfel la al doilea tip de serbare. Este cea făcută ca pretext pentru cadoul pe care îl așteaptă educatoarele și învățătoarele, mai ceva ca elevii lor pe moș Crăciun. Practic, acestor individe nu le pasă de serbare, copiii sunt doar o masă de manevră, o scuză lamentabilă și meschină pentru a face ceva ca ele să primească ceva. Nu contează ce. Pentru că nu contează ce, totul e un fiasco încă de la început. De la alegerea poeziilor care nu respectă principiul accesibilității vîrstei, pînă la alegerea rolurilor, de la poziționarea copiilor pe scenă, pînă la felul în care li se comunică părinților în ce fel de costume vor fi îmbrăcați copiii, pînă la împărțirea rolurilor. Se înțelege că roluri vor avea doar copiii ai căror părinți decartează constant, cafele, prăjituri, bomboane, parfumuri și alte atenții menite să crească sufletul mic al educatorilor precum coca pusă la umflat.

Le recunoști repede pe cele care sunt foarte sensibile la astfel de ”atenții”, cele care sunt interesate mai multe de slujbele părinților și care nu dau doi bani pe educația copiilor. De obicei, sunt cele care zbiară la copii, îi jignesc, îi insultă, îi mai și bruschează, cele care după o lecție deschisă se reped la micuți și spun răutăcios ”m-ați dezamăgit”, după ce ele nu au învățat nici în al 13-lea ceas ce înseamnă tactul pedagogic, nu au nici cele mai elementare cunoștințe despre psihologia copiilor. Sunt cele care se reped ca ulii să pedepsească niște copii între 4-10 ani (că după aia e mai greu, fără consecințe), pedepsele fiind de la bulina neagră pînă la colțul de rușine. Au privirea rece și vorba ascuțită. Se topesc ca untul la soare atunci cînd apare cineva cu o atenție, însă fac figuri cînd trebuie să aline un copil sau să-i șteargă mucii. De obicei, după o astfel de serbare, părinții nu știu cum să o șteargă mai repede cu odraslele lor, după ce acestea și-au făcut ”numărul” și au primit cadoul de la un moș la fel de searbăd și pus de papițoi să întrebe dacă au fost copiii cuminți și și-au învățat poeziile, au ascultat-o pe mămica sau nu, dacă și-au băut tot lăpticul și dacă dorm la prînz. Fază la care multor părinți le vine să îl ia la ciomage și mai bine lipsă de așa Moș.

Cît despre copii, în acest din urmă nefericit caz, tot ce învață este că spiritul Crăciunului este că dacă nu sunt cuminți și nu învață poezia, ciuciu cadou. Cînd, de fapt, ar trebui să îl aștepte pe Moșul fără frica de a fi pedepsiți. La nivel subliminal, un lucru foarte grav, de la care nici nu mai avem pretenția ca părinți – că deh, așa sunt vremurile – să priceapă damele educatoare, este că educația înseamnă pedeapsă, favoritisme și recompensă, nu bucuria și frumusețea de a fi împreună unii cu ceilalți.

Cît despre noi, părinții, misiunea lor e din ce în ce mai grea! Vrem să ne creștem copiii într-o lume cinstită, dar cam plină de corupți! Poate că primul pas ar fi să încetați cu atențiile către cadrele didactice, pentru simplul motiv că cele care au intrat în învățămînt cu acest scop se vor retrage și vor face cu totul altceva pentru sufletul lor. Cert este că punînd mirul înaintea educației, e ca și cum ai pune căruța înaintea armăsarilor. Nimic bun nu poate ieși din asta, cu atît mai puțin un învățământ de calitate!

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :