Sexi Mami, o luptă câștigată

Aventura mea dietetică a început, cum poate bine ştiţi, la începutul primăverii, la puţin timp după ce am devenit mamă (şi m-am trezit că nu mai pot scăpa de chiar toate kilogramele depuse în timpul sarcinii). Scopul meu a fost, încă de la început, să ating greutatea de 55 kg până în miezul acestei veri. Ei bine, cu septembrie deja la uşă, a sosit momentul adevărului. Să aducem, aşadar, cântarul…

      Stressul – inamicul din umbră atacă

Cântarul mă aşteaptă, ce-i drept, aici, cu panglica de finish ataşată. Dar înainte de a vă spune verdictul, în kilograme, vreau să vă mărturisesc că în primele două luni ale verii, într-o vacanţă românească fiind, nu am mai respectat vreo dietă anume. Nu am mai avut timp, spaţiu şi parcă, nici voinţă. Mi se pare normal. Cu două seturi de părinţi la purtător (ai mei şi ai soţului) hotărâţi să facă întrecere în răsfăţuri (afective şi culinare!), cine îşi mai ţine voinţa în parametrii normali? Nu eu. Pentru că îmi plac prea mult sarmalele şi cozonacii mamei, iar soacră-mea face o pâine de casă lângă o friptură cu sos de usturoi şi o salată de ardei copţi de lingi farfuria până rămâne curată, toate s-au dat peste cap. Însă inamicul numărul unu al dietei mele în România a fost stressul. Angoasele schimbării şi tracasării drumurilor între mama şi soacră, efectele nefavorabile ale sistemului medical din România (de care m-am lovit când mi s-a îmbolnăvit copila şi am trecut prin iadul nepăsării şi al mizeriei sistemului sanitar românesc) şi sentimentul de încordare, apăsare, tristeţe pe care l-am simţit în fiecare om întâlnit în cale m-au afectat. Şi iată, oricât de mult mi-au plăcut mâncărurile româneşti, cărora le-am dus dorul, în loc să mă îngraş, am slăbit. Stressul nu m-a făcut să-mi pierd apetitul, ci doar a creat un fenomen ciudat în corpul meu, fenomen care a dus la topirea câtorva kilograme. Bineînţeles că nu intenţionez să ridic acest stress la rang de dietă viabilă, însă dacă tot am ţinut un jurnal aici, mi-am zis să notez şi acest aspect neobişnuit din aventura mea.

      Dieta vizuală

O altă modalitate care m-a ajutat mult pe ultimele sute de metri ale acestui război personal cu kilogramele, a fost, cum îmi place mie să-i spun, “dieta vizuală”. Când am început acest regim curativ mi-am agăţat de uşa dulapului perechea de jeanşi preferată pe care am purtat-o chiar înainte de a rămâne însărcinată şi în care nu am mai intrat de prin luna a treia de burtică. Blugii cu pricina aveau să fie o motivaţie perfectă, alături de cele câteva poze cu mine “before” agăţate strategic, pe frigider. Este incredibil ce efect psihic pot avea astfel de motivaţii vizuale, cum aceste imagini gen “cum vreau să arăt, cum ŞTIU că vreau să arăt din nou” lucrează zilnic asupra psihicului, ca nişte “spiriduşi” buni care te împing de la spate pe calea cea bună a regimului alimentar echilibrat. Altfel, mi-am mai păcălit foamea vizualizând şi transformând alimentele rele, periculoase, în fel şi fel de balauri şi lighioane din basme pe care nu aş îndrăzni să le povestesc vreodată copilei mele… Pe dragele mele salate, pe iubitul somon, pe frumoasele fructe şi legume proaspete le-am vizualizat mereu că pe nişte spirite bune care mi-au fost tovarăşi de drum şi de reglare a conturilor cu kilogramele în plus.

      Înainte de final, un aspect important

Bine, bine, dar te urci o dată pe cântar”, parcă aud susurul audienţei. Mă urc, mă urc acuși, dar fără laptopul la care scriu acest ultim capitol al poveştii mele. Aşa că, înainte de a o face, mai vreau să adaug că mă simt mai uşoară acum decât atunci când am scris primul capitol al jurnalului “Sexi Mami”, mă simt bine în pielea mea şi ştiu că am slăbit încet, sănătos, în ritmul corpului meu şi al responsabilităţilor familiale şi, mai ales, a celor de mamă. Am făcut-o fără să mă înfometez, fără să fac exces de zel sau de mişcare, totul moderat, fără disperare şi cu încredere; am făcut-o în primul rând pentru mine, apoi pentru soţul meu, dar mai ales pentru copilul meu.

      Trăiesc în America de Nord şi am călătorit des şi în alte părţi ale Americii. Obezitatea nu mai este un moft aici, este o stare de fapt, un pericol public. Zilnic văd mame grăsune sau obeze care-şi duc odraslele, de bună voie şi nesilite de nimeni, să mănânce în fast food-uri sau care le pregătesc cinele la cuptorul cu microunde, în cutii de tablă sau carton. Apoi se miră de ce nu le mai intră progeniturile pe uşa şcolilor și ajung bătaia de joc a celorlalți copii. Printr-un exemplu negativ, este ca şi cum ţi-ai otrăvi propriul copil cu bună ştiinţă. E ca şi cum îi arăţi copilului tău, sigur şi cu determinare, drumul spre o viaţă nesănătoasă, dureroasă şi foarte tristă. Societatea de azi a devenit foarte critică şi nemiloasă cu imaginea corporală. În plus, industria alimentară ne otrăveşte cu E-uri şi chimicale din ce în ce mai mult, rapid şi sigur. De aceea, voi încerca să fiu un exemplu SĂNĂTOS pentru copila mea. Să o învăţ nu numai cum trebuie să arate armonios, dar, mai ales, cum să se hrănească sănătos. Datorită ei, 99% din ingredientele dietei noastre zilnice sunt organice. Primesc uneori reproşuri şi “învârteli de ochi pe spate” de la multe mămici din preajma mea, care nu îmi înţeleg obsesia de a-mi hrăni copilul şi familia home made şi biologically correct. Da, “obsesia” mea costă mai mult, consumă mai mult timp liber, dar fac asta cu iubire şi grijă faţă de trupurile noastre, daruri primite la naştere, așa că nu mă atinge nici un reproş sau ironie la adresa mea și nici nu mă irită pleopele înecate de grăsime ale altora, oricât le-ar da ei pe spate.

      Finish Line…

Mă urc pe cântar. E din sticlă. Cu afişaj electronic şi fel şi fel de alte măsurători fancy gen raport de grăsime pe kilograme de căciulă etc. Mă voi rezuma doar la a citi câte kilograme va arăta ecranul. Deci, mă urc…Ta-ta-ta-daaam! Verdict: 54 kg şi 680 grame. Aleluia! Sunt mândră de mine şi eforturile mele. N-a fost uşor, dar nici imposibil. Şi da, intru din nou în jeanşii mei vechi; dar ştiu că mă vor însoţi diseară la cina aniversară a noii mele siluete. Iar în loc de final, nu mai pot adăuga decât atât: imaginea mea din oglindă şi privirea bărbatului meu îmi spun că tot acest efort a meritat!

foto: Roxana Sturzu

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :