Scrisul sub dictatură

 

           Interviu cu Ismail Kadare, cel mai faimos albanez al secolului XX 

           Pentru că am avut în clubul de carte ”Aprilie spulberat” de Ismail Kadare, despre care am scris deja aici – o carte al cărei subiect nu prea m-a încântat, m-am gândit că ar fi interesant să aflăm mai multe despre scriitor dintr-un interviu pe care l-a dat pentru revista LEER din Spania.

      Reședința sa de vară din Dürres este total contrară atmosferei din romanele sale: un loc luminos și pașnic. Crede în literatură și puterea presei, continuă să fie el însuși, deși ochelarii săi de vedere i-au îndulcit trăsăturile și, în ultimii ani, a fost mai mult autor decât politician. Premiul ”Principele de Asturia” (….) din 2009 i-a adus recunoașterea ca denunțiator al grotescului sub dictatură.

Cum ați primit vestea primirii Premiului Principele de Asturia? 

        Este un premiu pe care orice scriitor l-ar aprecia, pentru că are atâta autoritate, nu numai grație cuvântului ”Principe”, cât mai ales pentru că juriul care-l acordă a comis foarte puține erori și, în general, l-a acordat celor care într-adevăr merită.

Traducătorul dvs, Ramon Sanchez Lizarralde, spunea că pentru dvs. este foarte importantă traducerea unei cărți și că, în Spania, ați avut parte de una dintre cele mai literare și satisfăcătoare traduceri…

        Ramon este unul dintre cei mai buni doi sau trei traducători ai mei. Sînt foarte mulțumit pentru că cele mai bune traduceri ale romanelor mele au fost făcute în germană, spaniolă și franceză, și toate direct din albaneză. Ultima despre care am primit vești pozitive este din Egipt, o versiune scrisă în limba rom. 

Ce autori citește în mod normal Ismail Kadaré?

Lectura unui scriitor nu este naturală, pentru că profesia sa îl împiedică să fie un cititor normal. Lecturile pe care le-am avut înainte acum le citesc din punct de vedere profesional.

Kanunul a fost definit ca o tradiție cu rădăcini în tragedia greacă. Aceasta face din Kadaré un scriitor mediteranean?

Ce vreți să spuneți prin scriitor mediteranean?

Adică unul care lucrează într-o atmosferă mai blândă, dar care reflectă acest stil rece de care se tot vorbește…

Scriitorii din zona meditaraneană pot fi calzi, duri, reci, ca toți ceilalți autori din lumea întreagă. La urma urmei pe malul acestei mări s-au născut tragedia, comedia, lirismul…

Neologismele dvs, metaforele și alte resurse literare le rezevați unei culturi minoritare?

Întreaga literatură serioasă face asta…

Ați spus la un moment dat că nu controlați procesul creativ și că personajele dvs se impun singure.

Nu numai că nu am spus asta, dar nici nu sunt de acord cu așa ceva, pentru că scriitorul controlează tot.

Romanele dvs sunt o combinație de forță și lirism. Sunt întunecate și parcă nu au soluții pentru o ființă umană.

Depinde de subiect. În general mulți m-au considerat un scriitor dur, obscur, dar aceasta nu este o caracteristică nici albaneză, nici critică, este ceva normal pentru un scriitor.

De ce anume ați fost salvat crezând în literatură?

 De regimul comunist.

Și de disperare, poate?

 Absolut. Când un om alege să fie scriitor înțelege că ceea ce scrie va exista dincolo de regimuri. Dacă cineva are ca patrie literatura, asta îl va salva. Dacă nu are nici o credință, este pierdut. Dar când înțelegi că faci parte dintr-o civilizație distinctă, a celorlalți scriitori, superiorii tăi în literatură, asta îți dă o forță foarte mare pentru că simți că aparții unei specii aparte.

A trebuit să treceți peste teamă în timpul dictaturii, pentru a nu vă copleși…

       M-am făcut cunoscut în Occident cu cărțile pe care le-am scris în perioada comunistă, adică, voi ați citit romanele – și cînd zic voi mă refer la lumea occidentală – construite pe când trăiam într-o țară care era ca un fel de închisoare, și nu mi-am câștigat faima decât după căderea regimului. Incluzând și Premiul Principelui de Asturia, toate recunoașterile mi-au fost acordate pentru lucrări din acea epocă.

În timpul dictaturii albaneze, Kadaré era pentru cei de dreapta apărătorul libertății. Vă simțiți comod cu astfel de afirmații ale diverșilor de dreapta?

       Așa a fost dintotdeauna. Romanele mele s-au publicat pentru prima dată în 1970, acum 40 de ani, și încă de-atunci au făcut vâlvă. Am avut parte de calomniatori în Albania, comuniști care m-au denunțat la Ministerul de Interne, la Comitetul Central al Partidului. Sunt mii de denunțuri, aceleași ca și acum. S-a publicat și o carte cu aceste materiale: ”Dosarul K”. Pe-atunci mă considerau anticomunist, acum mă consideră comunist. 

Ați avut încredere deplină în potențialul scriiturii dvs. încă de la început?

      Bineînțeles. De foarte tânăr.

Vă simțiți în ultimii ani mai puțin avocatul compromisului politic și mai mult liber pentru creație?

      În comunism mă gândeam cum ar fi dacă aș scrie într-un sistem liber. Era o enigmă pentru mine. Dar când a căzut comunismul am constatat cu bucurie că am continuat să scriu la fel, ceea ce înseamnă că libertatea de care aveam nevoie exista deja în mine. Vreau să spun că lucrările mele de acum nu sunt neapărat mai bune decât cele de-atunci. Opera mea de după comunism nu este nici mai bună, nici mai frumoasă, nici mai valoroasă. Inclusiv romanul meu cel mai curajos ”Palatul viselor” – și cel mai valoros – publicat în anii obscuri ai dictaturii.

Peisajul nuvelelor dvs este dur, inclusiv din punct de vedere psihologic. A evoluat altfel în ultimii ani?

      Este o întrebare care mi s-a pus de nenumărate ori, deși răspunsul ei nu are de-a face cu comunismul. Mi s-a spus: să fie oare Albania o țară luminoasă? De ce plouă așa de mult în operele mele? De ce este atâta zăpadă?

Mi se pare ceva mai degrabă emoțional decât real…

       Vremea frumoasă și călduroasă a fost unul dintre clișeele unei realități socialiste, unde se prezenta imaginea unei primăveri nesfârșite, plină de lumină, optimism și bucurie…

Și strângerea de recolte…

        … și entuziasm, încredere într-un viitor fericit etc, în timp ce în opera mea se reflecta o tristețe vizibilă și o climă nefastă, ceea ce era o opoziție meteorologică. În principiu, a fost unica manieră în care puteam să exprim o stare de spirit și mi-a ieșit de minune așa. Când am ajuns la Moscova ca student, am scris prima mea nuvelă care, în mod instinctiv, a fost un contramodel a ceea ce auzisem prin școală, unde exigențele realismului socialist spuneau că literatura trebuie să fie optimistă, cu un moral sănătos, cu speranțe spre viitor și să aibă eroi pozitivi…

 În ultimele dvs lucrări strălucește mai mult soarele?

        Cred că mai degrabă e un climat neutru. În general însă, în cărțile mele personajele sunt negative și întotdeauna binele este învins de rău, de aceea mult timp n-au fost bine primite și le-am publicat cu mare greutate.

Deși negați că romanele dvs sunt autobiografice, totuși sunt unele pasaje care ar demonstra contrariul… Nu știu dacă asta este ceva negativ.

      Este inevitabil să nu incorporezi câte ceva care să-ți aparțină. Este o lege universală în literatură. În acest sens nu am făcut nimic special.

Credeți că sunteți mult mai prolific acum? Aveți nevoie să scrieți mai mult ca înainte?

       Nu. Dimpotrivă. Cred că creativitatea mea este mai slabă acum. Sunt douăzeci de ani de când a căzut comunismul în Albania, iar eu am scris mai puțin ca în perioada aceea. Cred că fiecare scriitor încearcă să rupă opera din forul său interior, din preocupările sale. Și când reușește s-o facă, asta vine ca o eliberare pentru el.  Am avut norocul să înțeleg că regimul comunist nu va democratiza Albania, pentru că exista un plan secret în spatele tuturor acțiunilor. Am simțit că ceva nu era în regulă. Acum nimeni nu mai recunoaște trauma și sînt voci care spun că scrierile mele sînt invenții de detectiv.  Pe scurt însă, guvernul comunist promitea că este în relații foarte bune cu Occidentul, dar în realitate era în contact doar cu rușii anti-Gorbaciov, care ocupaseră Ministerul de Interne și cel al Afacerilor Externe. Obiectivul era să atragă cele doi oi negre , Albania și Iugoslavia, ce se separaseră de de Rusia. Eu și câțiva colegi am crezut de cuviință că e necesar să atragem atența asupra acestei ipocrizii. Am ajuns în Occident în căutarea unui microfon de unde să pot vorbi liber albanezilor. Am cerut azi politic Franței și am avut un interviu la radio pe care l-au ascultat toți albanezii pentru că a fost transmis prin Vocea Americii. Am încercat să minimalizez puterea dictaturii și să le dau curaj compatrioților mei pentru a-și câștiga democrația. A fost o acțiune concretă cu rol determinant.

Comunismul a picat ca ideologie pentru că a crezut în solidaritatea oamenilor sau pentru că a controlat prea mult libertățile oamenilor?

        Comunismul a căzut pentru că avea un sistem social în care omul trebuia să fie atât de angelic încât să nu obțină mai mult în viață decât atât cât îi trebuie ca să supraviețuiască.  O umanitate de acest tip nu există, și chiar de-ar exista așa ceva, va dispărea. Omul este cu totul altceva, mai mult decât supraviețuire, de aceea comunismul este mai rău decât o iluzie religioasă.

Vă considerați cronicistul unei epoci fără sens?

        Dintr-un anumit punct de vedere, da.  

”Numai devorându-se între ele, literatura și dictatura pot conviețui”…

        Sunt două bestii, și cred că literatura este mai feroce decât dictatura.

Ce scriitori au fost salvați din dictatura lui Hoxha?

       Foarte puțini, dar la fiecare dintre ei poți găsi 30, 50 sau 200 de pagini foarte bune.

Sunt totuși destui autori oficiali care au ucis literatura…

       Mereu a fost așa, și va mai fi…

La un moment dat s-a stabilit că ați fi un alter ego al scriitorului Hoxha…

      Era un autor atât de slab că nu am cum să fiu considerat alter ego-ul său.

Ce ați simțit la moartea sa?

       O ușurare, dar nu numai eu, ci întreaga Albanie, sau cel puțin mai mult de jumătate din ea.

Despre dificultatea de a fi normal

Sunt necesare piramidele ca să nu uităm istoria?

        Bineînțeles, mai degrabă le-am transforma în teatre decât să le distrugem, dar nu pentru a ne aminti istoria. Memoria este mult mai profundă de-atât.

Ați afirmat ”Acum suntem o țară normală”… În ce constă această normalitate?

        Albania este o țară cu un număr extraordinar de probleme de rezolvat, dar a fost o țară atât de ieșită de sub axa normalității, încât, da, acum putem spune să e normală.

Vă veți instala în Tirana, sau veți continua să locuiți în afara granițelor Albaniei?

       Viața mea nu este acum sub urgența nici unui obiectiv. Am căpătat un anumit echilibru trăind jumătate din an la Paris și cealaltă jumătate la Tirana. Nu am nici un sentiment politic atunci când îmi petrec  verile în Albania. Dacă cineva găsește un simbolism obscur în acești copaci sau în serviciul de securitate al unei țări atunci toate zonele turistice rezidențiale au un astfel de simbolism.

Ați iertat Occidentul pentru că într-un anumit moment a lăsat Albania singură?

         Vina este și a Albaniei pentru această depărtare de Europa, care este o ucigașă a sistemelor comunisme. Și dacă sunt într-adevăr de ceva mândru, este că am glorificat Europa ca civilizație de care Albania s-a separat într-o manieră atât de tragică. Eu însămi sunt foarte sever cu țara mea, dar știu că merită o bună parte din criticile pe care i le aduce Europa, deși unele sunt excesive. În Balcani este multă energie negativă, dar se poate transforma într-una pozitivă, iar eu am încredere că se va întâmpla asta.

Vi s-au propus multe misiuni politice distincte. Și de fiecare dată când se vorbește despre Albania se asociază cu numele Kadaré.

        Da, mi s-au propus toate posturile posibile. Asta poate fi foarte bine pentru cineva, dar nu tocmai pozitiv pentru un scriitor.

Vă obosește mult să fiți albanez în asemenea momente?

        Da, mă obosește uneori, pentru că Albania este o povară destul de grea.

 
Traducere de Zully Mustafa
🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

2 răspunsuri

  1. Prince spune:

    Mar01violent_and_blue Pai, si tu din tweet-uri si retweet-uri voiai sa umpli rtcouaaul ala? Nu cred ca te poti plange de ipocrizia altora sau de lipsa prezentei lor cand mesajul pe care il arati acolo, in print-screen, este unul total ipocrit. Suna la fel de sincer ca o reclama pentru mancat pufuleti pentru tranzit intestinal. Cand o sa va invatati ca tweeter si facebook nu inlocuiesc experienta si implicarea, poate o sa ajungeti mai departe. Tu, Cristina, ce stii despre aia 7 vulcani despre care vorbesti? Si, ca tot veni discutia despre ce stii, ce cunosti despre campanii, ca vad ca incerci sa transformi eforturile unui om intr-o campanie de marketing pentru niste persoane care nu au avut legatura cu omul din prima parte a frazei (plangi cumva ca nu a iesit de un hijacking ca la carte in industrie? Nu as prea crede, am impresia ca este doar reflexul prost creat de lumea din care tu faci parte). E corect? Ai mers pe vreun munte in viata ta? (nu, cotele din bucegi nu se pun).A, si faptul ca ii spuneti Coco nu o ajuta pe fata asta. Fac pariu ca oamenii care o sustin cu adevarat ii spun direct Crina , pentru ca e om, nu ursuletul vostru de plus, daca intelegeti referinta. Nu va mai alintati cu ideea ca sunteti aproape de un om doar pentru ca il treceti prin toate filtrele bigotismulului vostru si, de fapt, ii distrugeti fiinta si toate eforturile. Cei mai multi nici nu isi doresc asa ceva. Daca vreti, intr-adevar, sa faceti ceva, dati-va jos din masini si din corporatii, din mentalitatea aia, mai bine zis, si fiti oameni. Mergeti pe jos in oras si in afara lui, ca nu va cere nimeni performantele fizice ale unui sportiv, puneti mana, fara fitele de pretiosi pe care le aveti, si curatati in jurul vostru, chiar daca nu e treaba voastra, Nu va mai raportati la gadgeturi, ci la cat puteti curata, parcurge sau trasa si da mai departe. Restul e vorba goala.

    • Zully Mustafa spune:

      Prince, ai perfecta dreptate, dar cred c-ai gresit postul. Aici e vorba de un interviu cu un scriitor si nu locuieste deocamdata nici o Crina-Cristina pe acest site. 🙂

      numai bine.

Comentează :