Școala elementară publică din Quebec – Canada (partea a II-a)

În cei trei ani de şcoală elementară ai fiicei mele, nu am oferit “intentionat” buchete de flori învăţătoarelor ei pentru simplul motiv că astfel de “atenţii” nu se practică mai deloc aici. În prima zi de şcoală nu vei vedea elevi cu flori în mînă, dar îi vei vedea emoţionaţi, cu ghiozdanele pline (de rechizite) şi nerăbdători să îşi afle noii profesori şi colegi. La sfîrşitul anului şcolar nu există celebrul “careu” şi nici vreo ceremonie de acordare a premiilor, coroniţe sau vagoane de flori dăruite profesorilor. “Serbarea” constă într-o întrunire a tuturor elevilor şcolii care au pregătit în timpul anului un program artistic (cîntece, dansuri, poezii), program pe care îl prezintă în faţa părinţilor şi profesorilor (de obicei în curtea şcolii, dacă vremea permite sau în incinta sălii de sport). Cîntecele sunt interpretate în cor, iar copiii sunt aşezaţi în formaţie pe clase, în funcţie de înălţime. De obicei copiilor nu li se dau poezii sau scenete de învăţat acasă. Dacă au ceva de învăţat pe de rost, o fac la şcoală sau citesc ce au de spus de pe hîrtie.

Anul trecut, “serbarea de sfîrşit de an” a copilei mele a fost, de fapt, o mega petrecere pentru elevii şcolii şi familiile lor (la care au venit părinţi, fraţi, surori, bunici) ţinută în aer liber, pe “pajiştea” şcolii. Şcoala le-a pus copiilor la dispoziţie gratuit: muzică, fotografi profesionişti veniţi cu studiouri ambulante, jocuri gonflabile, mici gustări (porumb fiert, hot-dog, pop-corn şi sucuri neacidulate), plus fel şi fel de jocuri în aer liber (fiecare joc era supravegheat de un animator-adult). Timp de cîteva ore părinţii au socializat între ei pe păturile de picnic, copiii au zburdat liberi şi s-au jucat fericiţi în jurul lor (neîncorsetaţi în uniforme apretate sau cu multicolore coroniţe premiante pe cap). Aşadar, NU poezii kilometrice de învăţat pe de rost (pentru că nu se organizează serbări “pe clase”), nu cadouri “de sfîrşit de an din partea clasei” şi nici alte “atenţii” neavenite! Dimpotrivă, cu ocazia zilelor speciale (Valentine’s Day, Haloween, Ziua Mamei, Ziua Tatălui, Crăciun, Paşte etc) copiii aduc acasă mici atenţii realizate de ei la şcoală, pentru părinţi.

Ca o “paranteză” aici, îmi amintesc o zi din preajma Crăciunului trecut în care Aveline s-a întors de la şcoală oarecum panicată, rugîndu-mă insistent să-i “cumpăr şi eu un cadou doamnei învăţătoare”. Am rămas uluită pentru că instantaneu m-am întors în timp şi m-am revăzut plîngînd pe lîngă mama mea, rugînd-o să îi cumpere doamnei mele învăţătoare un cadou sau măcar un buchet de trandafiri (şi nu, iar, garoafe ofilite, de la “reducerile” din piaţă). Mi-am întrebat fetiţa motivul cererii ei şi mi-a mărturisit timidă că trei colegi din clasa ei duseseră deja, în ziua respectivă, un cadou doamnei învăţătoare. Cînd am rugat-o să-şi identifice colegii respectivi, ghici cine erau aceştia? Exact ceilalţi trei copii de origine română din clasa ei. Oficial, “atenţiile” şcolare trecuseră oceanul…

Mai mult de dragul fetiţei şi pentru a-i alunga tristeţea generată de refuzul meu iniţial, în ultima zi de şcoală, în ajunul vacanţei de Crăciun, i-am trimis doamnei învăţătoare o cutie de bomboane şi o felicitare de sărbători. La sfîrşitul acelei zile am primit ”de la Doamna“,  în agenda fiicei mele, o felicitare frumoasă, personalizată, în care îmi mulţumea atît de mult şi frumos pentru “cadou”, de parcă îi oferisem un magazin de ciocolată şi nu o simplă cutie. Dar, repet, aceasta nu este o regulă sau o practică frecventă, cel puţin nu la şcoala fiicei mele, iar bomboanele de ciocolată nu influenţează niciodată rezultatele copiilor care sunt finalizate cu o săptămînă înaintea vacanţei de Crăciun (iar un al doilea ajun de vacanţă de iarnă cu aceeaşi învăţătoare, nu vor mai petrece copiii niciodată).

Despre progrese, succese şi aparentinsuccese

Cînd Aveline a intrat în clasa întîi, eu, tocilara familiei, am fost oripilată că fata mea nu a început să scrie « bastonaşe şi cerculeţe », ci a început direct să scrie literele. Nici nu ajunsese bine la litera “d”, că Aveline a venit acasă cu liste de cuvinte pe care le învăţa pe de rost, ceea ce mi s-a părut total anapoda şi începusem să mă rog de prietenii de acasă să-mi trimită un Abecedar românesc. M-am conformat însă metodei « quebecoise » şi am continuat repetarea papagalicească a cuvintelor. Şi-apoi, surpriză! În mai puţin de trei luni Aveline scria şi citea în franceză! Nici măcar cititul pe silabe nu a ţinut mult, căci înainte să mă dezmeticesc, fata mea citea cuvintele întregi şi propoziţiile cursiv. În clasa întîi! Deşi aparent ciudată (sincer, nu credeam că fata mea va mai învăţa să citească pînă în clasa a patra), metoda lor funcţionează! Totuși, încă nu am înţeles de ce şi nici nu m-am putut acomoda nici azi cu ideea că fata mea va scrie „de mînă” abia în clasa a treia. Însă, din nou, aleg să-mi mut focusul pe părţile esenţiale şi bune ale sistemului, să văd partea plină a paharului.

O altă “ciudăţenie” mi s-a părut cantitatea şi calitatea temelor. În general, fetița mea are două teme de franceză, o lectură şi două teme de matematică pe săptămînă (un exerciţiu, maxim două, fiecare), plus de învăţat săptămînal cîte 5-10 cuvinte pe care trebuie să ştie să le scrie/citească pe de rost. Mi se pare puţin în comparaţie cu orele pe care mi le petreceam eu acasă cu temele, dar şi pentru că aceste teme sunt chestiuni învăţate deja în clasă. De aceea eu mai suplimentez ; zilnic lucrăm cam 30-50 minute în plus faţă de ceea ce are de făcut pentru şcoală. “Suplimentarea” se face în joacă de cele mai multe ori (adică ne jucăm «de-a şcoala», scriem pe tabla din camera ei, le învăţam pe păpuşi verbele sau alte chestiuni de gramatică).

Şi uite aşa, în primul semestru al clasei a doua, Aveline recunoaşte instantaneu substantivele cu tot cu gen şi număr, determinantele, verbele şi multe altele pe care eu le-am învăţat, parcă, mai tîrziu. În rest, cam tot ce ştie fata noastră despre punctele cardinale, figuri plane şi spaţiale, sistemul solar, ceasul, lunile anului, zilele săptămînii, anotimpuri, planete, sistem solar, natura,  ştie de la şcoală!

Şi într-adevăr, şcoala aici pune mult accent pe lucrul în echipă, pe metodele de învăţare vizuale prin joc, pe tactici aplicate la o scară reală şi care să rezoneze cu capacitatea de înţelegere a unui copil de 7 ani. Apoi, copiii sunt încurajaţi să facă mult sport, să se joace afară, iar în vacanţe nu au nici un fel de teme obligatorii.

În timpul cursurilor, sunt îndrumaţi  să reflecteze şi să îşi scrie propriile idei referitoare la o lectură din clasă sau o cărticică abia citită acasă (fata mea sigur nu va “toci” comentarii literare scrise sau dictate de alţii, ci îşi va compune unele singură). În plus, deşi are 7 ani, Aveline are un “jurnal de inimă” la şcoală în care, în fiecare luni dimineaţă, scrie ce a făcut în weekend. Chiar dacă uneori copiii nu ştiu să scrie toate cuvintele corect gramatical (au doar 7 ani!), doamna învăţătoare pune mai mult accent pe “compoziţie” şi pe plăcerea lor de a povesti experienţele frumoase decît pe gramatică, ajutîndu-i astfel să se obişnuiască să aibă propriile păreri. Abia aştept finalul acestui an şcolar pentru a citi primul jurnal al fetiţei mele, cu aprobarea ei, bineînţeles (mama încă mai are toate jurnalele mele personale din copilărie îndesate într -un geamantan).

În rest, nu prea există competiţie în clasă. Sau există, dar sub o altă formă. Nici acest aspect nu am ştiut cum să îl privesc iniţial. De ce? Pentru  că nimeni nu ştie ce note are colegul de bancă, dimpotrivă, elevii cu multe note de D sunt încurajaţi să persevereze la fel ca cei care au numai note de A şi B. Iar dacă îndrăznesc să-i urez copilei mele dimineaţa: «Să ai o zi bună la şcoală, draga mea, să fii cea mai bună!», ea se încruntă şi îmi reaminteşte “Mami, toţi copiii sunt buni, nu pot fi eu cea mai bună!”. Însă, trebuie să adaug că elevii care se disting prin rezultate şcolare deosebite, comportament exemplar, efort admirabil făcut în clasă sau la teme, sunt răsplătiţi săptămînal cu “bileţele de bună purtare” trimise părinţilor, la semnat (cînd se adună un număr specific, copiii primesc diferite mici distincţii la şcoală).

În plus, lunar, cei mai buni copii ai şcolii (la diferite discipline sau domenii de activitate şcolară, comportament) sunt compensaţi cu “Diplome de Onoare”, iar numele lor sunt afişate pe ecranele electronice care rulează astfel de informaţii (dar şi altele de interes general) la intrarea în şcoală. Încă nu ştiu unde să situez noţiunea de competiţie a şcolii canadiene pentru că este oarecum diferită de cea românească, mai ales de… goana după premiul întîi şi medii generale cît mai “umflate” (de multe ori de cadouri, părinţi generoşi sau profesori interesaţi mai mult de afacerile sau slujbele părinţilor decît de capacităţile elevilor). Dar mă bucur că relaţia sinceră şi profesionistă părinte-profesor este existentă şi transparentă, că buna înţelegere între copii, îngăduinţa si ajutorul reciproc există, dar şi că lipsa abuzurilor verbale, fizice şi psihice sunt interzise prin lege în şcoala fetiţei mele. Din nou, vorbesc despre o şcoală elementară şi din experienţa personală a unui părinte de copil de 7 ani. Cum şi ce va fi mai departe, nu ştiu încă, pot doar să sper că va fi bine.

Pedeapsa şcolară “capitală” rămîne aceea dată elevilor care întîrzie la cursuri sau absentează nemotivat, fac boacăne, deranjează prea tare clasa sau celor care în dimineaţa de vineri nu au toate temele făcute. Aceştia sunt trimişi la “Secretariat”(unde li se înmînează o înştiinţare în care părinţilor li se explică motivele “”detenţiei” şi pe care aceştia trebuie să o trimită înapoi cu semnătura lor). Apoi copiii merg într -o sală specială în care sunt rugaţi să stea în bănci individuale, în linişte şi să-şi facă… temele.

De o linie plesnită peste palmă, un ciufulit de perciuni sau vreo mustrare agresivă îmbinată cu un limbaj licenţios, nici nu se pune problema aici; orice gest agresiv sau discuţie cu tentă peiorativă de la profesor la elev se pedepseşte aspru, conform legii, deci astfel de tratamente nu există, toleranţa lor este zero. În plus, părinţii sunt sunaţi imediat dacă elevul are febră, cel mai mic accident sau dacă acesta are vreo abatere mai gravă de la reguli.

În fiecare zi de vineri fetiţa mea are lucrări de control din informaţiile asimilate în acea săptămînă, aceste note contînd pentru media generală anuală. Absolut toate testele şi lucrările notate de profesori sunt aduse acasă pentru semnătura părinţilor; în plus, profesorii îi roagă pe părinţi săşi noteze comentariile lor personale vis-a-vis de acele teste, notare şi evoluţia copilului.

În concluzie, eu sunt mulţumită de şcoala canadiană şi de evoluţia copilului meu, evoluţie care însă necesită şi multă implicare personală, efort, uneori nervi si frustrări sau slalom printre prejudecăţile româneşti versus cele canadiene. Repet, aceasta este experienţa noastră şi nu o generalizez în nici un fel. Poate chiar avem şi puţin noroc de o şcoală gratuită bună şi de profesori minunaţi. Şi nu îmi pot decît imagina ce facilitaţi pot exista, în plus, pentru copiii care învaţă la şcolile private (dar care costă multe mii de dolari anual), dacă tot ce am descris eu mai sus se întîmplă într-o şcoală primară normală, „de cartier”.

Avem prieteni ai căror copii merg la şcoli private şi/sau au tutori suplimentari la toate materiile de bază, dar pot spune în cel mai sincer mod că Aveline este cam la acelaşi nivel de scris/citit/socotit cu aceştia, semn că şcoala publică îşi face treaba admirabil (dublată, cum spuneam şi de un efort suplimentar acasă). Deocamdată suntem mulţumiţi de programa şcolii publice, iar conversaţia cursurilor private o vom redeschide poate abia cînd va veni timpul Şcolii Secundare (la finele clasei a şasea).

Pînă atunci mergem (cu şcoala şi viaţa canadiană) înainte, cu optimism, încredere, dar mai ales, cu bucurie. Căci dacă vrei să găseşti  „o mie de probleme unei soluţii” sau să te laşi măcinat de aspectele mai puţin strălucite ale unui sistem pe care nu l-ai inventat tu, dar l-ai acceptat cînd i-ai cerut dreptul de a te primi în sînul lui, e simplu. Eu personal am ales să rămîn pozitivă şi să lucrez cu părţile bune ale sistemului de învăţămînt în limba franceză din Quebec pentru că decizia de a mă stabili aici a fost una asumată (şi acceptată din start cu bune şi cu… diferenţele ei). Cînd nu îmi mai vor conveni lucrurile sau partea negativă a lor va îndolia partea pe care o admir, voi găsi o alternativă reală de schimbare a situaţiei – fără prea mult tam-tam, văicăreli gratuite şi, mai ales, fără a învinovăţi pe cineva (sau ceva) pentru ceea ce eu, un adult sănătos la trup şi minte, am ales să experimentez la un moment dat.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :