Să nu mă părăseşti – Kazuo Ishiguro

sa nu ma parasestiCe s-ar întîmpla dacă ai afla într-o zi că viaţa ta a fost programată de alţii? Că te-ai născut doar pentru a fi sacrificat pentru sănătatea altora? Mai mult decît atît că nu eşti o fiinţă ca toate celelalte, ci că ai fost creat într-un laborator, că eşti doar o simplă clonă.

Dacă ar fi să caracterizez tulburătoarea poveste descrisă în romanul „Să nu mă părăseşti” a lui Kazuo Ishiguro aş spune că e atît de tristă încît te dă peste cap. Protagoniştii sunt trei tineri care fac parte dintr-o categorie de fiinţe umane: donatori, clone, adică produse de laborator menite să furnizeze organe de schimb pentru oamenii adevăraţi.  În scurta lor viaţă, care se întinde preţ de un număr limitat de „donaţii”, ei aşteaptă plini de speranţă ziua cînd vor avea parte de libertatea din spatele gardului de sîrmă ghimpată şi cînd vor înceta să mai fie simple corpuri pentru piese de schimb.

Bineînţeles, aceasta nu se va întîmpla niciodată. Dar pînă una alta, Kazuo Ishiguro intră într-o lume interzisă şi o descrie cu un rafinament şi cu o sensibilitate care te va măcina mult timp după terminarea lecturii. Nu ştim dacă există un astfel de loc în lume, ca Hailshamul, un fel de pepinieră de clone, unde aceste non-fiinţe cresc, sunt educate şi pregătite psihic că nu sunt ca toţi oamenii din lumea reală, pe care ei n-o cunosc dar despre care află, după o anumită vîrstă, cînd vor trebui să trăiască printre aceşti oameni.

Ideea era că atunci cînd va veni momentul, va fi de ajuns să-ţi deschizi o părticică din corp, asemeni unui fermoar, iar un rinichi sau un alt organ va sări brusc afară, iar tu îl vei înmîna cui trebuie.” Pag 101-102 din ediţia mea.

kath

Întreaga poveste este relatată de Katie, care este îngrijitoare, crescută şi ea la Hailsham şi pregătită să devină îngrijitoare, pentru a-i ajuta pe copiii-clone, şi mai tîrziu, pe adulţii-clone atunci cînd vor avea nevoie de îngrijiri medicale. Între vizionările de scene erotice din filme şi joacă, între colecţiile de reviste sau cărţi şi iazul cu raţe, discuţiile adolescentine şi micile drame şi flirturi sau cochetării specifice vîrstei, copii-clone cresc şi îşi îndeplinesc menirea pentru care au fost creaţi.

Romanul a fost inclus în faimoasa listă a celor “1001 cărţi de citit înainte să mori” şi ca orice best seller care se respectă, şi romanul lui Ishiguro a fost ecranizat şi lansat în 2010 pe marile ecrane. Cartea este bineînţeles mult mai completă decît filmul, bazîndu-se mult pe presupuneri şi mister, aşa că o bucată bună cititorul nu înţelege exact la ce se referă personajele, ai cumva impresia că aceşti copii sunt orfani sau abandonaţi, dar apoi, pe măsură ce înaintăm în poveste,  impactul este cu atît mai puternic atunci cînd adevărul se revelează.

tommy ruth kateÎn rolul celor trei protagonişti îi vom găsi Kathy (interpretata de diafana actriţă Carey Mulligan), Tommy (Andrew Garfield) si Ruth (interesanta Keyra Knightley). Povestea lor este urmarită, ca şi în carte, din copilărie şi pînă la viaţa de adult. Am vizionat mai întîi filmul în 2010, exact cînd a apărut, şi-apoi am căutat cartea pentru că simţeam nevoia de o lectură bună şi mi se părea că, în ciuda interpretării excepţionale a celor trei actori din rolurile principale, filmul a căzut, nu ştiu de ce, într-un con de umbră. Nu ştiu dacă a fost mai bine că am citit cartea după film, dar la lectura am avut mereu în faţa ochilor actorii din film şi m-a ajutat poate să vizualizez şi să empatizez mai bine cu personajele din cărţi.

Bineînţeles că cei trei încearcă să se salveze din situaţia de clone şi să demonstreze că-şi au locul loc printre oameni, că merită să trăiască, să iubească şi să fie ceva mai mult decît nişte piese de schimb. Nu reuşesc. Şi ştim asta încă de la început, pentru că Kathy, îngrijitoarea care le supravieţuieşte lui Ruth şi Tommy, spune povestea copiilor-clone în timp ce se deplasează cu maşina de la spital spre casă.

Un episod absolut special este cel care se întîmplă la Hailsham şi care dă titlul acestui roman. Este vorba de Kathy care avea o afinitate deosebită faţă de o casetă muzicală, în special faţă de o melodie a lui Judy Bridgewater care se numea Never let me go. Nu mă părăsi.

ws_Never_Let_me_GoE o melodie lentă, americană, de cîntat tîrziu în noapte, şi o anumită parte se repetă iar şi iar, în care Judy ”Să nu mă părăseşti… O, baby, baby, să nu mă părăseşti…” Pe vremea aceea aveam 11 ani şi pînă atunci nu ascultasem prea multă muzică, însă acest cîntec mi-a mers drept la inimă. Aveam întotdeauna grijă să am derulată exact la începutul melodiei, astfel încît să o pot asculta de fiecare dată cînd se ivea ocazia. Evident, vă daţi seama că nu aveam prea multe posibilităţi, pentru că asta se întîmplă cu vreo cîţiva ani înainte de a începe să apară walkmenuri la Solduri. În sala de Biliard există un casetofon uriaş, însă acolo nu am ascultat caseta decît rareori, fiindcă era mereu plin de lume. Mai există un casetofon şi în Sala de Artă, dar şi acolo era de regulă gălăgie. Singurul loc în care puteam s-o ascult în linişte era dormitorul nostru.

La ora aceea fuseserăm mutaţi deja în barăcile cu dormitoare micuţe, cu şase paturi, şi aveam în cameră, pe raftul de deasupra caloriferului, un casetofon portabil. Aşa că acolo mă duceam ziua, cînd ştiam că am şanse destul de mari să fiu singură, pentru a-mi asculta iar şi iar melodia.

Ce avea atît de special acel cîntec? Păi, cum să vă spun, adevărul este că nici nu ascultam cuvintele cu atenţie. Aşteptam doar să vină partea cu „Baby, baby, să nu mă părăseşti…” Şi îmi imaginam o femeie căreia i se spusese că nu poate să aibă copii şi care toată, toată viaţa ei îşi dorise cu disperare unul. Apoi se întîmpla un miracol, iar ea avea copilul mult visat şi îşi ţinea acest copil foarte strîns la pipet şi se plimba prin cameră, cîntîndu-i „Baby, să nu mă părăseşti…”, pe de o parte extrem de fericită, pe de alta temîndu-se foarte-foarte tare ca nu cumva să se întîmple ceva, ca nu cumva acel copil să se îmbolnăvească ori să-i fie luat. Chiar şi la vremea aceea mi-am dat seama că nu acesta e sensul melodiei, că interpretarea mea nu se potriveşte cu restul versurilor. Dar pentru mine nu avea nici cea mai mică importanţă. Cîntecul era despre ce v-am spus şi îl ascultam mereu cînd eram singură, ori de cîte ori aveam ocazia.

Ascultaţi şi voi melodia asta, sau cel mai bine citiţi cartea pe această melodie, sau şi mai bine, vedeţi filmul după ce citiţi cartea, sau invers, sau, cel mai bine, căutaţi melodia never let me go, citiţi cartea şi urmăriţi filmul, toate acestea merită o după-amiază sau mai multe de lectură, sau o vizionare de seară, pentru că… ei bine, nu ştiu, ce se va întîmpla cu voi după toate acestea. Veţi fi mai recunoscători vieţii, sau destinului, sau celor care v-au dat viaţă, nu ştiu, vedeţi voi. Dar dacă nişte clone sunt în stare să simtă atît de intens, de ce n-ar face-o nişte oameni?

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. Singura cale de a nu cădea sub stăpânirea banilor este să te comporţi, atunci când îi ai, ca şi când nu i-ai avea, iar atunci când nu-i ai, ca şi când i-ai avea!

Comentează :