Retezat – tărîmul zeilor

2A mai trecut încă o iarnă peste aceşti munţi, o iarnă capricioasă, uneori puternică şi nemiloasă înlănţuind în vînturi puternice plăpîndul refugiu ce îi stătea în cale, alteori blîndă, clădind senin şi pace în flux de lumină ce înrobeşte ochii sub lentila protectoare a ochelarilor.

M-a prins în mrejele ei şi pe mine această iarnă, m-a transformat, m-a înălţat pe aripi albe spre alt univers, spre altă treaptă a spiritului meu, o treaptă ce altfel nu putea fi urcată. Zeiţa albă m-a învăţat să pun pasul acolo unde nu mai există nici o urmă, să respir aerul îngheţat al dimineţii, să privesc unduiri şi forme ce nu primiseră botezul ochiului, căci vîntul schimba panorama de la un minut la altul. Am învăţat să rămîn neclintită acolo unde nu există repaos, am reuşit să văd acolo unde nu mai există formă, ci doar dansul vîntului turbat ce ridică un zid de pulbere între oameni şi zei, un zid ce înglobează totul şi se strînge uşor, uşor în jurul meu pînă am ajuns să fac şi eu parte din el.

Atunci nu mai urci cu piciorul, nu mai urci cu gîndul, urci cu toată fiinţa ta, iar uneori nu mai există urcare, nu mai există gînd, nu mai exişti tu, există doar “doamna” spre care îţi îndrepţi pasul, nici prea repede, nici prea încet. În acele momente se zice că dorm zeii şi atunci tu trebuie să iei deciziile, nu te mai poate ajuta nimeni. Atunci se întîmplă miracole cu sufletul uman, căci acolo unde nu mai există dorinţa totul este posibil.

La începuturile lui decembrie făcusem prima tură cu Mitruţ, atunci îi arătasem eu pentru prima dată Parîngul. O noapte geroasă la poalele Cîrjei ne-a convins că putem funcţiona ca o echipă. Apoi, două luni mai tîrziu a fost rîndul lui să îmi arate Retezatul. Cu trei ani în urmă văzusem pentru prima dată Genţiana, trecuseră deci trei ani de cînd custura Bucurei se arătase a fi o barieră de netrecut învăluită în acelaşi peisaj de iarnă.

4O întrebare scurtă:”mergi în Retezat?” şi răspunsul “da” , “ne vedem în Ohaba”. A urmat o noapte agitată, o noapte ce numai neagră nu a fost, ca orice noapte înaintea marilor plecări, cînd somnul dispare. Te uiţi roata prin cameră, “ce îmi trebuie?” , “uff, ce era să uit tocmai mănuşile”, apoi rucsacul e gata, mai iei o gură de ceai aşteptînd să treacă şi ultima jumătate de oră pînă pleci spre gară, apoi în ultimele cinci minute descoperi că era să uiţi iar ceva. Te urci în tren, găseşti un compartiment gol, pui rucsacul sub cap şi încerci să adormi conştient de necesitatea orelor de somn pe mai tîrziu. Şi atunci apar gîndurile în timp ce chemi spre tine micul zeu al somnului, gînduri despre ce urmează, oare ce o să găsesc acolo, oare o să pot, oare o să fiu în stare, oare, oare…şi aşa te pierzi în întrebări adormind mult după miezul nopţii.

E încă întuneric cînd trenul ajunge în Petroşani. Sar dintr-un tren în altul, găsesc un loc undeva lîngă o fereastră murdară şi îmi zic, hai mai ai încă o oră-o oră jumate de somn.

E noua dimineaţă, însă ceaţa se tot plimbă în fuioare deasupra pămîntului. Doar sus se văd cîteva creste albe, jos nici urmă de zăpadă. Găsesc un colţ liber într-un magazin-bar, iau o ciocolată caldă şi încerc să las timpul să treacă aşteptîndu-l pe Mitruţ. Acum îmi apare în minte întrebarea “oare n-am luat prea multe, parcă e cam greu rucsacul” şi-mi zic apoi puţin supărată pe mine, “ lasa lenea, Anca, asta nu e altceva decît lene”. O oră mai tîrziu apare şi Mitruţ, ne postăm amîndoi pe drumul spre Nucşoara, doar-doar om avea noroc de vreo ocazie. Apare o maşină, ne duce jumătate de drum, apoi alta, apoi drumul spre Cîrnic ne deschide porţile spre Retezat.

Trecem podul şi apare încet în faţa ochilor cortina de fier, trei coame albe ce-şi coboară piciorul spre vale, parcă sprjinind fortăreaţa de gheaţă, trei contraforturi gigantice ce călăuzesc între ele pasul celor ce-şi duc visele spre tărîmul zeilor.

După o mică pauză de masă apare o maşină, ne ia, ne duce pînă aproape de Cîrnic, era un neamţ ce doar vroia să revadă nişte locuri dragi lui. L-am ajutat să întoarcă maşina căci mai sus numai piciorul putea înainta. De la Cîrnic începe zăpada. Muşchii se încordează în aşteptare, nările trag aerul rece în plămîni, gîndul zboară sus spre creste, în aşteptarea ta munţii parcă se mai scutură o dată din răceala lor spre a-ţi crea un drum sigur. Pun rucsacul în spate, beţele în mînă, mai trag o gură zdravănă de aer şi la drum!

5Ce contrast, ce joc nebun de culoare ascunde iarna…drumul alb, râul prins în colţi de gheaţă ademeneşte verdele intens al brazilor nepătat de vreo altă culoare. Apoi, pe cerul încremenit într-un albastru de miozot clocotesc valuri-valuri de nori parcă încercînd să prindă cu degete firave şi subţiri de abur moale vîrfurile brazilor înalţi ce îmbracă muntele în haină verde. Să îmi mai zică mie cineva acum că iarna e un anotimp mort! Cine nu e în stare să vadă dincolo de limite să nu privească, ochii le vor fi nefolositori aici.

Poteca îngustă şi nehotărîtă în direcţie ia locul drumului forestier, totul se strînge în jurul meu, urc, sar, cobor, îmi încolăcesc braţele în jurul unui brad şi mă trag spre el cînd totul pare prea abrupt doar pentru picioare. Rîdeam atunci zicîndu-i lui Mitrut “asta e genul de pădure în care dacă te-ai întîlni cu lupul şi te-ar întreba unde te duci ţi s-ar părea normal”. Urcăm deci ca într-o poveste, parcă eu construiam această poveste, povestea mea! Duceam cu mine un gînd, o frămîntare a marilor speranţe, simţeam acel superb gol în stomac, ştiţi, sentimentul acela de fluturaşi, tremuram de emoţie căci fără să ştiu atunci m-am îndrăgostit de muntele alb, iar de atunci pînă cînd iarna a plecat spre alte orizonturi ne-am dat întîlnire în fiecare week-end. Eu şi muntele alb.

Încet, pe nesimţite, brazii înalţi au făcut loc unei păduri tinere. Începuse să se simtă în aer apropierea înălţimilor, contraforturile strîngeau valea, pereţii năvăleau spre noi cu fiecare pas urcat. A început să ningă şi nu s-a mai oprit toată noaptea. Am ajuns la Genţiana pătrunşi de ger pînă la oase. Ne iese în întîmpinare cabanierul, un om pe care îl vedeam pentru prima dată în viaţa mea. S-a întors spre mine şi mi-a spus cît se poate de serios “păi oameni de ăştia îmi aduci tu mie? Ca’s sătul de Caransebeş”. Am făcut ochii mari şi tocmai mă pregăteam să îngîn ceva de genul “ştiţi… eu…” ce să mai, mă luase rău de tot prin surprindere, însă spre norocul meu a început să rîdă, a dat mîna cu Mitrut şi-a zis “haideţi ‘năuntru, doar nu v-o place mai mult în frig , afară”. M-a luat în primire ca un părinte blînd, mi-a arătat un pat ce de-atunci şi pînă azi a rămas “patul meu”. Ori de cîte ori am venit după aceea, cabanierul mi l-a păstrat liber, apoi m-a dus în altă cameră să mă pot schimba de hainele îngheţate. Cînd am ieşit mă aştepta o cană de ceai din muguri de brad; m-a luat repede, hai să sunăm acasă la părinţi, să nu îşi facă griji, să ştie că ai ajuns cu bine. Nu ştiam cum să reacţionez, parcă omul acesta mă ştia de o viaţă şi îmi purta de grijă în cel mai natural mod cu putinţă. L-am întrebat de Mitruţ, unde doarme, şi cabanierul a început să rîdă “de cînd îl ştiu eu, numai sus a dormit”.

M-am dus să mă întind puţin şi dusă am fost pînă pe la două noaptea cînd anumite nevoi m-au scos din căldura sacului de dormit. Afară urla vîntul ca un animal captiv între cei doi pereţi ai văii, brazii cei tineri îşi treceau crengile prin viscol asemenea unor trestii pe unduirea apei. Numai că apa era albă şi rece, sărutul ei îngheţa totul în jur. Să zicem doar că odată ajunsă în refugiu am luat soba în braţe cu o aşa pasiune…

1Am căzut iar în braţele dulci ale somnului pînă pe la opt dimineaţa. Afară domnea un calm şi o linişte ca cele întîlnite în mănăstiri, şi doar stratul proaspăt de zăpadă amintea de furtuna din noapte. Am ieşit adormită cu o cană de ceai în mînă să întîmpin dimineaţa şi aşa printre amintirea somnului abia trecut am zărit o pată de culoare în oceanul alb din faţa cabanei; parcă era o continuare a visului, pata se mişca, se auzeau cîteva voci, vedeam ceva aparate, şi apoi am putut focaliza imaginea din faţa ochilor. O roşcată de toată frumuseţea stătea în bătaia soarelui la o şedinţă matinală de poze. Intru în fugă în refugiu, pun cana pe unde nimeresc şi încep să scotocesc în rucsac după aparat, apoi mă alătur celorlalţi “Aşa, aşa, zîmbeşte, mai la stînga, mai aproape, încă puţin, perfect!” Era incredibil, un model atît de cooperant şi fotogenic nu mai întîlnisem demult. Superb! Apoi şi-a întors coada şi tăiat-o spre pădure. Un exemplar incredibil de vulpe, oameni buni! Doar nu vă închipuiserăţi altceva…

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. 12 aprilie 2014

    […] Cam asta a fost trezirea. Mitruţ încă nu se zărea, jos era forfotă, unii plecau în sus, alţii la căţărare, la gheaţă, dar toţi îşi pregăteau rucsacurile în timp ce mai aruncau ceva în gură. Apare şi cabanierul, răsuflu uşurată, în sfîrşit cineva cunoscut. El începe să rîdă cînd mă vede, acelaşi rîs părintesc zicînd “ia-o în sus, că n-are rost să stai după Mitruţ, ăsta e leneş, o să plece ultimul de la refugiu!” Apare şi Mitruţ cu plasa de mîncare în mînă, mă ceartă puţin că nu am mai rămas aseară la poveşti “te-ai ascuns în sacul ăla şi nu ai mai ieşit de acolo, sălbăţico!” Degeaba încercam să îi explic eu că eram frîntă şi am adormit fără să vreau, că nu asta era planul. […]

Comentează :