Recital fără pereche – de la ridicol la sublim

21 martie este data la care anual, din 1999 încoace, este sărbătorită „Ziua internațională a poeziei”. Declarată de UNESCO drept o recunoaștere a faptului că oamenii de litere și de cultură, poeții și scriitorii din întreaga lume și-au adus o contribuție remarcabilă la îmbogățirea culturii și spiritualității universale, „Ziua internațională a poeziei” urmărește să susțină creația poetică, stabilirea unui dialog între poezie și alte genuri ale creației, editarea și promovarea poeziei ca artă deschisă oamenilor.

Boooon! Pînă aici, toate bune și frumoase. Și, dacă este de sărbătorit, să celebrăm. Mai ales că românul s-a născut poet și Miorița este capodopera creației populare în versuri.

Anul acesta, de „Ziua internațională a poeziei”, am ales să particip la un eveniment organizat în capitală de către Muzeul Național al Literaturii Române în parteneriat cu Radio România Cultural, Grupul pentru Dialog Social și Green Hours Jazz Cafe.

Locația? Bineînțeles, Green Hours Jazz Cafe, în buricul Bucureștiului, pe Calea Victoriei, între Ateneul Român și Piața Romană.

Doar că nici nu apar bine la eveniment (punctual, cum e și normal) și intervin probleme organizatorice. Prizele din club nu alimentau mixerul de lumini și nici toate boxele. Ne-au mutat din Undergreen afară, unde am așteptat montarea boxelor ca să înceapă evenimentul ce era programat inițial pentru ora 13.00, fază la care deja o bunghesc pe tipa de alături, o fumătoare înrăită, cum s-a văzut mai încolo. Oricum, rar începe o lansare la ora fixată, în ultima vreme, chiar se amestecă și ziua, semn că iar s-au adunat ”profesioniștii” în cultură, să enerveze publicul și să-l îndepărteze de poezie.

La ora 14:05 trecute fix, după cîteva probe de sunet, de zici că eram la o nuntă unde lăutarul se agăța de proba de sunet ca să-și facă vînt să lălăie, amfitrionul Dan Mircea Cipariu a dat frîu liber… poeziei. Să zburde, mama ei de poezie, așa cum este ea, în cea mai pură formă, fie că este ridicolă, fie că este sublimă.

Poeți de Bal-Mabil

Dacă Eugen Suciu a arătat că poezia este așa cum spunea cineva o exfoliere a sufletului, poeta care a urmat după el a fost un dezastru total. Unele suflete chiar nu trebuie exfoliate.

Actrița Ioana Crăciunescu este poeta în viață. După ce ne-a citit niște versuri fade scrise chiar de ea, a continuat cu o poezie scrisă de Ion Drăgănoiu. După care, înainte de a ne mai chinui cu cîteva rime scrise personal, ne-a atenționat: „Mai îmi pun ochelarii că mă bate soarele”. La așa limbă română, ce mai rămîne din biata poezie ? Numai că ochelarii cu pricina nu erau de soare, ci de vedere. Semn că soarele o bătuse în cap.

Și, ca să pună bomboana pe colivă, ne-a spus la final că va recita poemul de trei rînduri pe care l-a scris cu propria-i mînuță. Doar că cele trei rînduri erau patru rînduri, ca-n rima cu Luca și Matei care au fost patru și-au rămas trei. Dar așa e în poezie. Cu cît e mai ilogică și mai sucită cu atît stîrnește hohote de rîs, de-aia ne sunt simpatici poeții și poetesele. Acum depinde: poate actrița a pus două rînduri pe un rînd. Mai precis rîndul doi era alcătuit din două rînduri. Cel puțin așa suna la prima ascultare a poemului. Dar chiar numai contează. Foaie verde, lobodă, primăvara a venit. Trecem mai departe.

A urmat Andrei Novac, cel pentru care poezia este o moarte onorifică. Treaba lui. Cam sinistru nenea, dar mi-a deschis așa o poftă de bere, de viață, de sex, îmi venea să fac dintr-o dată zece copii să zburde prin jurul meu, numai să tacă mortul ăla, dacă avea puțină onoare literară, să nu se mai facă de rîs cu gîndurile lui sinucigașe și mai periculoase decît jocul Balena Albastră.

Atmosfera lirică a fost completată în două rînduri de artistul Mircea Tiberian care ne-a încîntat cu cîteva improvizații de jazz pe cunoscute șlagăre românești. Hai că m-am mai înveselit puțin, mai aveam puțin și mă îmbătam de draci. Gagica de lîngă mine fumase deja mai mult de juma de pachet de țigări. La jazz s-a mai relaxat și ea. Superbe acordurile fine ale lui Mircea Tiberian, cu mult peste ceea ce ne-au oferit poeții participanți la eveniment.

Pentru amfitrionul evenimentului, Dan Mircea Cipariu,  poezia este un timp al expirării ca proces al respirației. Inspiri muzele, ideile, gîndurile, sentimentele și expiri poezia. Da, așa poate fi. Un timp al expirării.  Asemănător celor doi poeți din Galați ce se certau pe o singură muză, iubita tuturor, ba și-au mai și tras niște pumni la un cenaclu cînd s-au întîlnit și aia, după ce că era expirată, mai venea și la lansările amîndurora. Îi plăcea nebunaticei să fie muză!

Mi-au mai atras atenția versurile scrise de Dan Iancu. Destul de sugestive. Mai ales pasajul referitor la bicicleta cu roți verzi a lui Mugur Grosu, deși spusă așa în rezumat, sună ca dracu, dar vă rog să mă scuzați eu nu sunt poet, sunt doar un simplu iubitor de poezie.

Ioan Groșan a ridicat ștacheta citind una dintre poeziile regretatului Virgil Mazilescu, din volumul antum „Guillaume poetul și administratorul”. Tot ăia vechi dau clasă, tată. Stai să vărs un strop pentru ei, Dumnezeu să-i odihnească, au avut condei!

Mugur Grosu nu a citit din George Vasilievici. A citit din Cezar Ivănescu și Constantin Virgil Bănescu. Și o poezie dedicată lui Virgil Bănescu. Iar la final, pentru că Florin Iaru nu a mai sosit la eveniment, a citit și o poezie scrisă de acesta. Iaru o fi fost prins între lansări, că Iaru e peste tot, și la tîrguri, și la tv, și la net, numai unde mă duc eu nu e, nu că mi-ar fi dor de el, Doamne Sfinte, că sigur îl găsesc într-un comentariu al cuiva pe pagina de facebook a vreunui prieten comun.

Atmosfera a fost scuturată puternic de Grigore Șoitu, care, spre bucuria mea a citit poezia „Drive test” scrisă de regretatul scriitor constănțean George Vasilievici. Grigore a dezmorțit atmosfera cu versurile lui George. Apoi Șoitu a ridicat nivelul cu propriile versuri despre ”erecția de un metru și jumătate”. M-am simțit mic, am mai cerut o bere să par mai bărbat, tipa de lîngă mine și-a mai sudat o țigară și am văzut-o trăgînd o ocheadă la șlițul lui Șoitu, apoi a pufnit neîncrezătoare. S-au auzit cinci perechi de palme din cele 30 prezente și mergem mai departe în adîncurile absconse ale poeziei.

În afara zîmbetelor lui Mugur Grosu din timpul prestației lui Șoitu, singurul care a mai găsit ceva de spus după a fost Dan Mircea Cipariu. Care, din tot ce a spus Grigore, a reținut comparația cu Enterprise. Probabil se gîndea la „engage” și se vedea în locul lui Jean-Luc Picard cu o erecție cît Universul. Aici am avut primul gînd că poate m-am îmbătat și ar trebui să mă duc acasă, dar am rămas din amorțeală, curios de ce se mai întîmplă.

 

 

Un alt moment ridicol, ce s-a vrut teatral, a fost interpretarea unei poezii scrisă de Traian Coșovei, de către poetul Adrian Suciu. Individul, după ce a ras două pahare de vin roșu înainte de a urca pe scenă, la finalul poeziei mai că a izbucnit în lacrimi. Cu voce gîtuită de ziceai că i-a murit iubita, mă-sa și tac-su la un loc. Iar însoțitoarea lui Adrian Suciu bocea și aia lîngă mine de ziceai că este sfîrșitul lumii. În acest timp, vecina cu față de necrofilă care stătea în dreapta mea își omora de zor nervii, sudînd țigară după țigară. Un pachet în 60 de minute. Chiar nu știu cum să mai interprez asta. O fi fost de bine? De rău?

Cert este că, după ce am fost la acest „Recital cu pereche”, în care s-a trecut deseori de la ridicol la sublim, la final mi-au venit în minte versurile pe care mama i le spunea nepotului meu cînd acesta avea cîțiva anișori, cu speranța că el le va memora:

„Poezie, poezie,

puța mea e de hîrtie,

dacă ar fi de ciocolată,

ar mînca-o tata toată.”

 

I-haaaaa ! Ne revedem la anul ! Jur că nu voi rata niciun festival sau concurs de poezie. E prea distractiv, prieteni. E mai ceva ca la Bulandra. Și mai e și moca.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :