Prima întîlnire cu Doamna

P1030089Cam asta a fost trezirea. Mitruţ încă nu se zărea, jos era forfotă, unii plecau în sus, alţii la căţărare, la gheaţă, dar toţi îşi pregăteau rucsacurile în timp ce mai aruncau ceva în gură. Apare şi cabanierul, răsuflu uşurată, în sfîrşit cineva cunoscut. El începe să rîdă cînd mă vede, acelaşi rîs părintesc zicînd “ia-o în sus, că n-are rost să stai după Mitruţ, ăsta e leneş, o să plece ultimul de la refugiu!” Apare şi Mitruţ cu plasa de mîncare în mînă, mă ceartă puţin că nu am mai rămas aseară la poveşti “te-ai ascuns în sacul ăla şi nu ai mai ieşit de acolo, sălbăţico!” Degeaba încercam să îi explic eu că eram frîntă şi am adormit fără să vreau, că nu asta era planul.

În fine, iau ceva ciocolată cu mine, aparatul foto mi-l atîrn de gît, mă mai învîrt de două ori prin cameră, trec pe la Mitruţ care înfuleca de zor, îi zic că o iau înainte. Pe creasta din dreapta începe deja să răsară soarele, în restul muntelui umbră şi frig. Trec podeţul şi îmi apare în faţă, lîngă o stîncă, la adăpost din calea vîntului o candelă aprinsă şi un buchet de flori. Lîngă ele prinse în stîncă o plăcuţă comemorativă şi o bucată de schi. Eram singură în toată căldarea muntelui, nimic în stînga, nimic în dreapta, parcă totul dispăruse, doar eu şi acea candelă.

Am avut cîteva momente de tăcere interioară, mai presus de tăcere nu aveam ce oferi amintirii acelui om care îmbrăţişase muntele pînă în ultima sa clipă. Cuvintele nu îşi aveau rostul nici atunci, nici acum, doar starea interioară se modifica, parcă tot ceea ce ştiusem şi simţisem legat de munte se cristaliza atunci, se amplifica şi se transforma în acel sentiment pur de iubire ce nu cere nimic, ci trăieşte doar spre a se dărui celui ce nu aşteaptă nimic. Acest sentiment a rămas şi îl port munţilor mei albi zi de zi fără încetare.

Simţeam încet încet cum îngheţ, soarele încă nu îşi revărsa razele asupra mea, stătea agăţat sus pe perete în aşteptarea amiezii cînd va inunda toată valea. Deocamdată nemişcarea şi umbra stăpîneau acest teritoriu. Pe la borduleţ dau de suflare de om, era cabanierul ce se întorcea la cabana lui, fusese să-şi facă plimbarea de dimineaţă! Bun aşa, mi-am zis eu atunci, ce stil sportiv de a-ţi începe ziua. Ne-am luat rămas bun pînă pe mai tîrziu şi am contiunat să urc o dată cu soarele.

Ştiţi şi voi cum este cînd urci şi urci spre un dîmb, sau spre un punct de panoramă, sau spre a trece dincolo de un obstacol ce îţi împiedică priveliştea. Aşa am urcat şi eu ultimii paşi spre platou, cu acelaşi întrebare în minte, oare ce e dincolo? Aşa urc de fiecare dată, oare ce e dincolo de cotul acesta, dincolo de valea asta, dincolo de următorul pas. Urc fără să simt trecerea timpului pe lîngă mine şi de multe ori pornesc cu soarele în faţă şi mă trezesc cu el în spate la asfinţit, fără a fi simţit trecerea orelor, tot cu gîndul la oare ce e dincolo.

A venit şi ultimul pas, am închis ochii şi i-am deschis abia cînd am fost sus în platoul superior al văii. Poate a fost dragoste la prima vedere, poate că soarele îşi înzecise puterea spre acea porţiune, dar m-am trezit exclamînd “o adevărată doamnă!” cu privirile aţintite spre Bucura II. Norii ce o înlănţuiseră pînă atunci îşi ridicaseră valurile lungi deasupra ei, soarele dezmierda pantele abrupte în luciri de diamant. Bucura purta haină albă cu demnitate şi blîndeţe asemenea unei tinere domniţe, impunea respect şi luciditate din orice unghi ar fi fost privită. Am rămas cu ochii fixaţi pe faldurile ei lungi pînă la poale, încreţite şi dantelate, o adevărată minune! Nu îndrăzneam a privi vîrful, prea puternic strălucea în lumina zilei, asemenea unui al doilea soare. Nu-mi doream decît să-i cunosc acele minunate dantelării ce ascundeau săritori şi praguri, o frumuseţe periculoasă.

P1030191Atunci am înţeles că Doamna trebuie respectată şi privită cu atenţie. Aici orgoliul şi îngîmfarea nu-şi aveau locul, ori dacă se regăseau printre gînduri, aveai să le plăteşti prezenţa, căci în acea dimineaţă, Doamna era liberă şi nesupusă, iar cei ce plecau cu gîndul de a o cuceri nu erau bine veniţi. Nu, nu vroiam să o cuceresc, ci vroiam să mă cuceresc pe mine, să trec spre altă parte a mea. Din acea dimineaţă am început să construiesc o nouă treaptă în mine, am început să îmi clădesc forţa şi graţia necesară acestui vis.

Aceasta a fost prima mea întîlnire cu Doamna.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :