Președinta Prostănacelor

Acum 1910 zile pe puțin, într-o seară superbă, pe cînd îmi rodeam creionul mov între dinți, de foame, sigur nu de nervi la vremea aia, și mă gîndeam cum să ies din clandestinitate, bate la ușa biroului meu cu ferestre mari, dar fără geamuri, președintele Sindicatului Scriitorilor Clandestini cu o reclamație în mînă, pe care mi-o flutură prin fața ochilor, din partea viitoarei președinte a Prostănacelor. Îi simțeam cum îi tresaltă coaiele de bucurie, de zici că primise harta de pe Insula Comorilor.

Reclamația era scrisă pe o hîrtie roz, cu multe inimioare și floricele, ca orice reclamație, a oricărei pizde care se respectă, și începea așa: “Către Scriitorul Cel Mai Clandestin” (eu eram ăla, mă rog, aia, ca să respectăm al doilea sex, dar credeți-mă pe cuvînt cînd vă spun că nu contează sexul). La CC era înghesuit numele Președintelui, la fel de clandestin și ăla, ba chiar obscur de clandestin, că naiba știe ce afaceri clandestine învîrtea. Fițuica se încheia cu semnătura Martora lui Iehova, de mi-a stat inima în loc, că doar nu era să se semneze și aia Președinta Prostănacelor, mai ales că atunci nu-și depusese candidatura pentru acest partid. Care partid ea l-a înființat, la sugestia mea, sau era pe cale să-l înființeze, nu mai știu exact, și tot umbla ca o codobatură în călduri, că nu știa ce nume să-i pună. Oricum cert este că după toata tărășenia de mai sus, Partidul Prostănacelor a luat ființă, numai pentru că prostănacele au găsit de cuviință într-o altă zi suspectă, că cineva trebuie să le apere drepturile și, ca de obicei, mie ar trebui să mi se aducă aplauze pentru că i-am dat idei individei – dar nu mă aștept la așa ceva și, sincer, nici nu sufăr de meritocrație. Fiecare să-și vadă de proștii lui. Important este că am fost de o răutate cel puțin suspectă, dar clandestină, c-așa-s eu peste tot, și la bal, și la spital.

Președintele zice: “Tulai, nebuno, ia vezi că iar ai o reclamație. De data asta una, martora, de unde s-a mai lipit și asta de tine, dar nu mă mir, că de tine se lipesc toți dubioșii, cică de ce nu-i răspunzi la mailuri, la offlineuri și de ce nu-i descifrezi visele de amor. Acordă-i, te rog, puțin din timpul tău atît de liber, mai zice Președintele (fază la care tocmai îmi vine să-i fut un cap în gură), bag-o în seamă pe fătuca asta, fă-i ceva, că vrea sa ne saboteze sediul și eu m-am cam săturat să pun geamuri la ferestre din cauza prostiilor tale.” Mă uit la ferestre, în locul unde trebuiau să fie geamuri, vuia vîntul. A Room With a View și nimic altceva. Bine, degeaba aș încerca să explic acum că nu sunt eu de vină, așa că mai bine o las baltă.

Președintele se întoarce frumos pe călcîie și pleacă în biroul lui cu canapea de piele, unde mamelea, de obicei, secretarele.

Iau răvașul și citesc.

“Către Scriitorul Cel mai Clandestin…”

Mă opresc. Inimioara se învîrtește, țac țac țac. Wow, eram și eu cel mai cel dintre toți cei, adică cea mai cea dintre toate cele clandestine, deci pe bune reprezentativ/ă pentru sindicatul meu, încropit departe de cenaclurile literare în care bătălia pe muze era mai ceva decît cea pe afurisiții pui de la Gostat. Mă întreb și-acum dupa 1910 zile prin ce tertipuri o fi găsit prostănaca asta sediul, fiindcă și ăla era clandestin. Autentic de clandestin, deci reprezentativ.

“Domnule…”

nu putea fi alt domn în încăperea asta decît eu. Păcat că eram femeie. Supergentleman în scriitură, dar femeie în bătătură. Femeia-domn. Cu crizele de rigoare, de personalitate, de boala, de treflă, de foaie verde, de frunză albastră și de dai-nai. Mă deghizasem social, ca să derutez prostanacele care puneau botul la domnii din realitate și nu le mai trecea după aia. Eram reprezentantul perfect al așteptărilor lor, al viselor, al dorințelor, al fantasmelor și al masturbarilor pe șestache. Dar, din nefericire pentru ele, eram femeie.

Cel mai reprezentativ păcat pe care-l poate face un scriitor clandestin este să se dea drept altcineva în scris și să fie crezut apoi de un cititor care nu mai vrea să rămînă anonim, ci să-și exprime dorința că l-ai înțeles și că pentru el ai scris, pe el l-ai înțeles și de unde-i știi povestea. Că doar o crede unică și irepetabilă. De unde-i stii, domle, povestea… asta îl rîcîie cel mai tare, în afară de o coincidență izbitoare, dacă nu cumva ai făcut săpături, atunci sigur, absolut sigur, îl cunoști de undeva. Da, te cunosc de undeva. Îți zic eu de unde. Toți proștii seamănă între ei. Drept pentru care nu mai pot fi anonimi.

Așa și cu prostănaca asta. Citesc mai departe și simt că mi se scrîntește logica, îmi sar sinapsele, siguranțele, simt cum mă prostesc citind.

“Domnule,

stăteam așa… pe scaun, cu fața la lună, era o lună plină, cu ochii pe un ecran din ce în ce mai neînțeles. Erau mulți pixeli pe ecranul acela. Îmi regretam profund ignoranța. Nu puteam să pricep cum, printr-un simplu unghi de 90 de grade, poți declanșa o asemenea metamorfoză.

Uite că acum îmi vine în minte un gînd năstrușnic: poate că atunci… acolo… cînd priveam înainte și încercam să-mi reprim nevoia de a-mi întinde brațul drept… cînd ochii mi-au fost ispitiți – pentru o clipă – de prezența de lîngă mine… de ce? de ce am ezitat ? de ce m-am oprit? de ce mi-am frînt gestul? de ce mi-am înfrînt privirea?”

De proastă. Părea că vrea să se sinucidă, dar nu înțelegeam cauza și, mai ales, de ce trebuia să citesc eu așa ceva. Totuși continui rapid, pe zig-zag și pe diagonală.

„nu știu dacă ai citit mesajele de pe mess. Îți spuneam că ți-am lăsat un mail neterminat în draft. Ți-am mai presărat niște semne… e o zi suspect de frumoasă. Nu vreau s-o tulbur cu lecturi antisolare. Azi soarele e suspect de prezent, orașul e suspect de însorit, orașul are un parc. Unul obișnuit. Ca toate celelalte… parcul are un copac fermecat. (altfel decît ceilalți copaci). copacul are o bancă fermecată. banca fermecată trebuie să mă aibă pe mine. Azi. În traducere liberă: mă duc să mă plimb! Spre și în parc (și mai ales în jurul…). O să mă așez pe banca mea și o să mă gîndesc la povestea ta. Hai că mă grăbesc! nu vreau să-mi apună soarele în cine știe ce gaura neagră…”

Gaură neagră… Miroase a pizdă stătută. Împachetez răvașul, nu mai am răbdare să citesc așa ceva. Meditez. Ce altceva aș putea face într-o cameră nasoală?

Și ce semne? Ce poveste? Încep eu sa-mi rod din nou creionul între măsele. Care dintre poveștile clandestine (și deci reprezentative) pentru sindicatul din care făceam parte derutase neuronii prostănacei mele? O fi aia despre dezaxații virtuali? O fi ailaltă, despre gagicile cu 7 orgasme sau cea cu sfînta curvă?

Mai apucasem să citesc în scrisoarea ăsteia despre un zbor lacom, despre o moarte clinică, despre faptul că ea și cu mine eram martori la superlativ, bine că nu eram și penticostali, și se încheie cu ”domnule, vreau să vă cunosc, altfel mă pun în fața liniei tramvaiului 41 și acolo voi sfîrși”. În sinea mea, am înjurat un ”mori, dă-te dreacu, tu îmi mai lipseai din viață”. Președinta prostănacelor o avea în sînge pe Anna Karenina, nu voia să sfîrșească oricum, ci iubindu-mă pînă la moarte, demonstrîndu-mi cu un rînjet de sub șinele celui mai rapid tramvai din capitală ce înseamnă să te sacrifici pe altarul dragostei. Bine, treaba ei, dar de ce pentru mine? La ce confesiuni îmi făcuse pe hîrtia roz, o credeam în stare.

Ce puteam să fac? Atît m-a dus mintea: să-i răspund. Cam din topor. Am fost bădărana la faza asta, recunosc. I-am zis rece și la obiect. Alo, gagica, sînt scriitorul clandestin cutare, de sex feminin, scrie și în buletin. Nu există nici un domn în ecuația asta. Ori dacă e, nu sînt eu ăla, să avem pardon.

“Ai rezolvat?” a băgat repede capul pe ușă Președintele Scriitorilor Clandestini.

“Cred că da”, i-am spus. “Nu vă faceți griji decît dacă o doriți de amantă”.

“Așa, bravo. Dar de amantă, nu, multumesc. Am și eu o limită. Și-apoi, nu trebuie să fim desconspirați, ori sîntem clandestini, ori ce mama naibii.” (I-auzi, brîul! Ciudat, eu credeam că tipul nu are limite, că ar fute și un tomberon de gunoi dacă i s-ar da ocazia)

“Oricum”, l-am întors eu din drum, “musiu le president, am cîștigat pariul. Acțiunea „cum să prostești pe net” s-a încheiat.”

“Esti un om foarte rău”, mi-a răspuns Președintele. “Dacă n-ai fi scriitor clandestin, zău dacă aș vrea să am de-a face cu tine. Nici în sindicat, nici în viața reală.”

Uite un om care gîndește. Un om pentru care scrisul e mai presus de caracterul infect al omului. Totul pentru artă. Totul pentru clandestinitate. Păi bine, băi Acestovici, eu tot n-am înțeles de ce dacă tot mi-am dus misiunea la bun sfîrșit acum mai avea cineva ceva de comentat. Poate te fac și pe tine erou, să vezi cum e, la cîte oftaturi de secretară am asistat, scot bestseller pe spinarea ta.

“Nu se poate, dra, să-ți bați joc de un om în halul asta. Unde te trezești?”

“Se poate, nene, e virtual, ce vrei de la mine?” i-am răspuns deja sictirită. ”N-ai nevastă? N-ai copii? Marș în plm acasă și lasă-mă-n pace cu martorele tale”

Chiar aș vrea să mă trezesc din situația asta absurdă, dar la nici două zile după răspunsul meu sec la răvașul ei subversivo-amenințător că-și dă nădragii jos pentru mine, apare la Sindicatul Scriitorilor Clandestini însăși Anna Karenina, o blondă ștearsă și cu niște ugere de chiar m-am simțit plată ca un bărbat față de ea. Mă trăsnește dintr-o dată bunătatea și-o conving să lase tramvaiul 41 pe șinele lui. Vorba aceea, pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești.

Deschid, deci, ușa și dau peste Martora, care arăta într-adevăr a martoră a lui Iehova, un păr răsfirat și spălăcit spre pleșuv, o piele albă spre albăstrui-mucegăită, niște ochi rătăciți în orbite, de psiho-pupu, dar pieptul ăla cu care a intrat în casă peste mine, mai să mă dărîme și să mă împrăștie pe podea, ugerele alea să le iei la palme pînă le înroșești și nu altceva, făceau toată povestea. Orice bărbat ar fi fugit mîncînd pămîntul la vederea ei. Ar fi fugit fără să se uite în urmă. Ar fi fugit să-și salveze viata, să nu fie sfărîmat între țîțele alea apocaliptice. Forrest Gump e minciună pe lîngă ce-ar fi fugit bărbatul ăla. Ugerele alea care se bălăngăneau în stînga și în dreapta ar fi putut opri două tramvaie deodată, care veneau din direcții opuse.

Martora e dezamăgită. Cred și eu. La ce bărbat fascinant păream în povestirile mele clandestine, a dat peste o minionă cam plictisită de mutra și coincidențele ei. Vedeti voi, sediul Scriitorilor Clandestini era pe linia lui 41, la nu știu cîte stații de un debarcader pe care Președinta Prostănacelor se plimba mereu cu mîinile în buzunare, fluierînd a pagubă printre pulifrici, așteptînd răsăriturile sau apusurile, de soare, firește, că oricum pentru ea toate erau la fel. Visa, se plimba, căuta bănci fermecate, eventual cu spiriduși pe sub ele care s-o piște de chiloți. Adică ce-ar fi făcut orice visătoare inocentă de 15 ani, numai că asta se îndrepta vertiginos spre 30 și tot cu coincidențele grămadă după ea.

Bălmăjelile ei despre tramvaiul 41, bănci, incoerențe sentimentale, vraja mării în vârful sulii și alte ședințe de-astea de bloc m-au făcut să scot și eu la înaintare un “te înțeleg” hotărît. De fapt, gîndeam că după asta o să-și vadă de afurisita ei viață virtuală și să mă lase dracu în pace. Ți-ai găsit…. după trei ani încă mai caută bărbatul ăla din povestea mea clandestină și visează să se întîlnească pe debarcaderul cu pricina cu stafia lui, care e, de fapt, a mea. Sau invers. Că oricum greu au înțeles unii, mai ales unele, care e bărbatul și care femeia din toată nebunia asta.

Un univers de coincidențe stupide și suspecte ca legi normative în Partidul Prostănacelor.

Cît de mult m-a iubit prostănaca asta și eu m-am comportat ca un bărbat nenorocit de cinic și-am lăsat-o cu inima frîntă și cheală, pesemne, pe veci. Bine că nu și gravidă, asta mai lipsea. Cît de mult m-a visat și eu am rîs ca o nemernică. N-o să mai pup o asemenea pasiune ever again.

Nu-i nimic, uite-așa apar partidele. De draci. De răzbunare, de foaie verde de dai n-ai. De spleen. Din piatră seacă. De cine iubește și lasă. E și ăsta un scop pînă la urmă. Suspect, se înțelege. Dacă nu chiar clandestin.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :