Poezia – ”apanajul unei aristocrații a spiritului”.

2O discuție cu poetul Liviu Țiplica

Mai mult decît poet, un om deosebit, cel care are în sînge blestemului lirismului, Liviu Țiplica, este pe deasupra și un dascăl rafinat, de o rară modestie. Oricum ar fi, în ziua de azi este foarte greu să nu te lași posedat de harul scrisului și fără să ai acele puseuri de orgoliu care te fac să te porți printre muritorii de rînd ca un zeu fără Olimp. Ei bine, poetul Liviu Țiplica reușește să se mențină pe linia de plutire și să echilibreze realitatea poeziei domniei sale cu lirismul din viață. Acolo unde-l găsește, iar dacă nu-l găsește, îl creează. Poemele sale cîntă despre lumile pierdute ale îngerilor, populate de oameni care nu-i simt și nu-i văd, de revolte sugrumate de neputințe, de melancolii adînci și tristeți care plouă peste lumea cititorului cu pene albe desprinse parcă din aripile heruvimilor. Cele trei volume lucrate de-a lungul anilor nu s-a grăbit să le publice. În ordinea apariției lor, acestea sunt titlurile cărților: ”Poeme pentru copilăria sufletului”, ”Poeme… la răcoarea serii” și ”Scara fără îngeri”.

Vorbiți-mi puțin despre activitatea dvs poetică. Cum a luat ea ființă? A început în acea perioadă lirică pe care o avem unii dintre noi (și la care renunțăm apoi) sau a existat dintotdeauna ca mod de exprimare?

”Activitatea mea poetică“, să-i spunem așa, s-a ivit în marginea unor neliniști, în marginea unui  dor fără obiect. Nu mă satisfăcea nimic…Eram trist și obsedat de moarte… copil fiind. Poezia s-a ivit ca un leac împotriva acestei  “maladii” aproape mortale. [Farmecul naturii în care mi-am petrecut copilăria nu era de ajuns. Farmecul  culturii, care, potrivit spusei lui Eminescu, este cel mai mare farmec, m-a deschis către literatură, către Poezie… Din clipa în care am descoperit acest lucru, drumul a fost fără întoarcere. Bucurie și biciuitoare tristețe, paradis și infern învălmășite în inimă. Am trecut prin cenacluri și prin noroiul vremii cenaclurilor, am fost la multe Colocvii de poezie, la diverse Festivaluri de literatură, am cunoscut mai toată scriitorimea română și nu numai…]

Ziceți într-un poem astfel:

Iată, Poezia poate purta spre Eden

Propria-ți limbă,

Însă ”tu” pregătește-te,

Acolo să fii pregătit,

Adică demn de lauda

Stării pe loc.

Ce înseamnă pt dvs. această ”stare pe loc”? Încremenirea aceea în care sinele este lăsat să se întîmple sau acea nemișcare invizibilă dar atît de personală a fiecăruia dintre noi, care, atunci cînd se întîmplă ne dăm voie să accesăm zona noastră cea mai pură, acel ”tu” la care puțini dintre noi se mai gîndesc odată cu înaintarea în vîrstă?

Pentru mine, însuși actul poetic este un act religios. Poezia concepută de mine este actul de refacere a legăturii cu polul metafizic al vieții. Religia este singura care reface această legătură. Este însăși legătura  – legătura cu un pol metafizic viu, nu doar unul conceptual, așa cum îl concep filosofiile. Pericolul cel mare este aici mimetismul religios – diluarea misterului într-o morală de conjunctură, superficială și angoasantă. Mimetismul religios este mai rău decât ateismul. ”Starea pe loc” nu este de fapt o  ”stare pe loc”. Este  realitatea ce scapă simțurilor și minții noastre. Este mișcarea în absolut ce impune ființei permanenta primenire de sine, veșnica înnoire. Aici raportul sinelui cu sine este depășit la infinit. Este o dăruire absolută de sine, dar și o revenire absolută la sine. Eminescu a simțit lucrul acesta atunci când a spus: „Ca să pot muri liniștit //Pe mine mie redă-mă ”.

Starea pe loc este gravitația divină în jurul căreia înfloresc lumile… Și,într-adevăr, așa cum sugerați și în întrebare,este acel ceva care îl propune pe „tu”, pe celălalt. Este origine a existenței ,existența ca ex-entis– adică ieșirea din ascundere a ființei și crearea unui nou pol pentru  dialog – dia-logos.

4Aveți poezii pe care le dedicați anumitor personalități ca de pildă:

Sfîntului Isaac Sirul, Aurel Matei, Paul Evdokimov, Mircea Eliade, Ion Jalea, Nikolai Berdiaev, Aurel Dumitrașcu, Nichita Stănescu. Este un omagiu pe care simțiți nevoia să-l faceți în versuri sau un fel de discuție peste timp a celor ce-au plecat dintre noi, lăsînd în urmă lucrările sau întîmplările lor?

Este întâlnirea vie, în Duh, cu acești oameni. În perioada în care am gândit, am trăit și am scris acele poeme ,am avut sentimentul unei întâlniri reale într-un adevărat banchet al frumuseții. Odată am scris:”O, frumusețe, o, har! //Să te-ntâlnești cu toți acei ce-și unesc  respirarea prin vremi…”

Cît timp v-a luat să scrieți volumul ”Poeme pentru copilăria sufletului”? Și de ce ”copilăria sufletului”? Credeți că ar trebui să rămînem copii toată viața?

Nu știu cu exactitate cât timp mi-a luat. Nici nu contează. Știu doar că aceste prime poeme au trecut prin filtrul mai multor “așezări”. Au fost scrise si rescrise. Cartea a fost făcută și refăcută. Multe poeme au fost publicate în diverse reviste… Nu aveam “curajul” să ajung  la o editură. Impulsul l-am primit de la Ovidiu Dunăreanu,minunatul scriitor și prieten de vocație, actualmente directorul editurii  Ex Ponto din Constanța. Prea multă întârziere sub teascurile exigenței – aproape douăzeci de ani.

“Copilăria sufletului” nu este doar o stare a sufletului, o vârstă… Este însuși “organul “ de receptare a miracolului poetic, este sufletul care poartă în el sămânța uimirii, a fascinației. Fără acest ”organ” nu putem înainta, cum ar spune Blaga, în orizontul misterului. Copilăria sufletului este starea în care sufletul este permisiv jocului revelării. Dincolo de această ”copilărie” chipul divin din noi se osifică, devine rezistent la miracol. ”Sufletul copil” este singurul în stare să intercepteze lumina din interiorul cuvântului limbii, adică principiul revelator din câmpul existenței noastre, alături de lumina fizică… Astfel limba își recapătă funcția ei de început, de spațiu al manifestării  în adevăr și întru frumusețe. Da, cred că ar tebui să rămânem copii toată viața! Să lucrăm toată viața pentru a rămâne copii. Nu e puțin lucru.

Recunosc că atunci cînd am citit poemele dvs. m-am simțit proiectată într-o altă dimensiune, o dimensiune tăcută, cea dintre vis și trezie, am avut senzația de șoaptă între două lumi, ca o chemare mută, nu știu cum s-o descriu, dar cert este că m-a proiectat într-o lume aproape încremenită, în care foiesc zboruri subtile, invizibile, o lume curată, puțin tristă, oarecum melancolică, o lume pierdută, magică, în care m-am simțit intrusă și recunoscătoare în același timp că am avut acces la ea. De unde aplecarea aceasta către lumea heruvimilor, a îngerilor? E de ”vină” puțin și formația dvs teologică?

Următoarele două cărți , Poeme… în răcoarea serii și Scara fără îngeri  continuă același experiment în marginea miracolului. Sunt largi parabole ale bucuriei și tristeții, ale construcției și deconstrucției, ale căutării fărâmei de adevăr fără de care murim. În Scara fără îngeri,  pe lângă melancolii și visare, vă veți întâlni și cu luciditățile mele cotidiene concretizate în revoltă, ironie și chiar sarcasm. Răutatea și prostia acestui veac în care ne-a fost dat să fim contemporani, mă revoltă și mă întristează  până la moarte. Îngerul, ca și omul, este un partener viu, rațional, sublim. Este un partener de călătorie și zidire, un prieten. Nu studiile teologice m-au adus întru acestea. Specializarea în exces face din îngeri simple afișe.

100_4026Sunteți genul de poet care se lasă invadat de inspirație sau vă așezați la masa de scris și aceasta vine? Trebuie să existe un mediu propice pentru poezie sau poezia se creează indiferent de atmosferă, de stare, de  problemele cotidiene, de suferințele interioare? Sau toate acestea sunt cele care dau suflu divin versurilor?

Da, cred în inspirație. O  simt, o trăiesc… Dar vreau să fac o diferențiere între inspirația de moment și inspirația continuă. Există inspirație de moment, care se consumă ca un meteor și există inspirația permanentă . Poetul născut este sub acest “blestem” (binecuvîntare) pentru totdeauna. Este sub zodia inspirației continue. Parafrazîndu-l pe Heraclit, această inspirație se aprinde și se stinge după măsură. Măsură intră deja în iconomia(lucrarea) divinilor. Sub acest foc al inspirației poetul lucrează asupra cuvântului limbii, își construește Poemul… Este nevoie și de o anume inginerie a textului. Aceasta izvorăște din talent și exercițiu. De aceea poetul dator este să cunoască tot ce s-a scris până la el și să-și formeze stilul său propriu – formă și conținut. Poezia răsare indiferent de atmosferă. Numai că în zgomotul lumii ea nu se poate auzi. Poezia este frumusețe și, de aceea, așa cum spune Nietzsche, frumusețea vorbește cu voce scăzută, nu este urlătoare, asemenea urâciunii și răutății…

Este de datoria poetului să facă tot posibilul ca versurile lui să vadă lumina tiparului? Ce înseamnă acest lucru în România?

Da. Poetul trebuie să lucreze la „toată zidirea”. De la “zidirea” versului până la „zidirea” cărții. Materia este locul epifaniilor. Poezia este o epifanie care își are suportul material în carte, pe foaia de hârtie. Cartea este „mormântul ” poeziei și, de câte ori este deschisă și citită. acest „mormânt”devine loc al învierii, tărâm al minunii, izvor de viață. Cititorul intră deci, în acest scenariu. Ia parte la actul creației, la miracol. Este zeul care ține în mâinile sale viața și moartea. Deschiderea și citirea cărții sunt  gesturi divine. În România sunt edituri generoase care publică poezie. Este mai greu cu difuzarea. Dar noi trebuie să înțelegem că poezia este apanajul unei aristocrații a spiritului. Nu este un bun al “maselor largi populare “. Cel care vrea să citească poezie, o caută și o va găsi cu siguranță. Magnetul spiritului său va găsi exact ceea ce-i trebuie… Nu am îndoială în privința aceasta.

Se poate trăi din versuri? De ce a ajuns să fie atît de puțin ”văzut” poetul român?

Se poate trăi, dar nu se poate subzista – fie-mi îngăduit jocul acesta de cuvinte! –…și de  ce este atât de puțin văzut poetul român?… Probabil  din cauza unei  acute ”miopii“, dinspre privitor… Poezia, lumina ei, este pentru  “ochii sănătoși” nu pentru “ochii bolnavi”. Poetul  nu are nicio vină…

În  momentele mele de adâncă tristețe tind să cred că poezia are un rost pur metafizic : să nu mergem cu”mâna goală” la Judecata de Apoi a culturilor. Un singur vers de va trece proba focului divin, este  bine. Ne vom ține de ”poala” lui și vom intra în Împărăție. Este mare lucru. Este, poate, singurul lucru mare. În rest, moartea și locuința morților…

Există în Medgidia, orașul care v-a adoptat, un spațiu unde se pot întîlni poeții, scriitorii? Au adulții un loc al lor unde pot discuta despre problemele lor, unde își pot susține lucrările, unde se fac lecturi de poezie, un fel de cenaclu pt adulți?

Nu. Nu-i organizat nimic care să satisfacă exigențele unei astfel de întâlniri. Întâlniril și discuțiile se petrec  din  când în când la biblioteca orașului a Casei  de  cultură „I.N.Roman” sau, întâmplător, prin  oraș. În rest!… Sperăm ca în viitor să realizăm un  cenaclu, o cafenea literară. Vom vedea…

Și pentru că veni vorba de Medgidia, Liviu Țiplica a ales un poem scris în 2010 pentru a vi-l oferi spre lectură.

 

La Medgidia, în umbra lui Orfeu

 

Ovidiu tace, reîntors în piatră,

privirea și-o retrage din senin,

pașii lui duși pe Pontul Euxin

către o stea sau către stele latră.

 

Întunecat  e-n miezul  lui  cuvântul

 

Și-n chinga nopții care mă cuprinde

Iudele țării simt că mă vor vinde

și-n val de mare mi-or săpa mormântul.

 

Arcul de umbră în puterea lunii

m-o legăna cu calmă disperare,

și-n ochi și în auz cu punți de sare

m-o coborî  în marginea genunii.

 

Acolo o să-l văd pe Dumnezeu

Suit pe cruce și bătut în cuie,

scuipat de o istorie călâie

urzită rușinos de neamul meu

 

ce și-a ales tembelii să-l conducă…

 

În zbor sublim, printre sublime astre,

cu gând meschin și glorie caducă,

un înger rău m-o prăvăli în vid,

unindu-mă cu tainice dezastre.

(Liviu Țiplica, 2010)

 

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. 27 februarie 2013

    […] Poezia – ”apanajul unei aristocrații a spiritului”. […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *