”Pînza de păianjen” – Cella Serghi

panzaMotto: ”E un public care s-a săturat de minciuni, vrea adevărul!”

Pur și simplu nu poți să treci prin adolescență și să nu citești ”Pînza de păianjen” a Cellei Serghi. Cartea a apărut pentru prima dată în 1938, și a avut un mare succes la public. O citeau și bătrîneii de 80 de ani, și puștoaicele de 17 ani în același parc. A fost ceea ce azi am putea numi best seller, în România, dar din păcate faima Cellei Serghi n-a depășit granițele țării. E o carte de referință în ceea ce privește romanul de dragoste românesc.

Cleopatra Lorințiu o descrie pe autoare pe coperta 4 a ultimei ediții astfel: ”Cella Serghi este Margret Mitchell a noastră”. Se pot spune foarte multe despre Cella Serghi, foarte multe lucruri bune, desigur, dar n-aș merge chiar atît de departe să o asemui cu Margret Mitchell, autoarea carții ”Pe aripile vîntului”.

Cella Serghi a noastră a rămas cunoscută doar pe teritoriul țării și după succesul din 1938, salutat public de Liviu Rebreanu, de Camil Petrescu și Mihail Sebastian, cu cei din urmă fiind chiar prietenă apropiată, a crezut că va scrie doar un singur roman și-apoi va muri. Destinul ei literar însă avea alte planuri cu ea.

Mă gîndesc totuși că n-ar fi prea tîrziu să fie tradusă și publicată în afară, e o carte de actualitate, ca orice poveste de dragoste fără sfîrșit, sau cu sfîrșit ambiguu, deschis imaginației cititorului și mult mai bine scrisă decît multe best selleruri din ziua de azi. Nu dăm exemple să nu supărăm lumea de azi, care scrie romane record într-o singură zi. În orice caz, Cella Serghi le-ar eclipsa prin profunzimea și sinceritatea scrierii pe multe dintre autoarele de-acum ale unori chick-lit-uri gen ”Jurnalul lui Bridget Jones”, să zicem.

Cella Serghi s-a născut la Constanța, și deși s-a mutat în perioada liceului la București, nimeni nu i-a putut șterge dorul mării din suflet, iar ecourile acestei mări, marea copilăriei, cum o numea, s-au făcut auzite și în ”Pînza de păianjen”, ale cărei întîmplări se petrec la Mangalia, la Balcic, are amintiri despre Cazino și despre tătarii din Dobrogea. ”M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de mare din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adînci. Dorul de mare mi-a îndurerat copilăria.”

După cum vă spuneam, în liceu i-a cunoscut pe Camil Petrescu și pe Liviu Rebreanu, iar Cella care era o femeie foarte cochetă și inteligentă și povestea foarte frumos despre tot felul de întîmplări, a fost imediat acceptată în cercul scriitorilor interbelici, care, de altfel, greu acceptau femei. Luau masa împreună zilnic pe vremea cînd Bucureștiul era denumit Micul Paris, iar Greta Garbo și Valentino erau în plină glorie, iar Coco Chanel era un nume cu rezonanță de legendă încă de pe-atunci. Teatrul era cel mai frecvent loc de întîlnire, dar în același timp erau nelipsiți de la meciurile de fotbal. Camil Petrescu a fost cel care a îndemnat-o să scrie, puțin enervat de faptul că Cella își risipea inteligența în loc să se adune și să se apuce să povestească în scris.

cella serghiLegendele vremii spun că și Camil Petrescu, și Liviu Rebreanu erau puțin îndrăgostiți de ea și că de fapt, celebra Doamna T. din romanul lui Camil ”Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război” este creionată după trăsăturile de personalitate și caracter ale doamnei Cella Serghi. Cel puțin așa reiese din memoriile ei de mai tîrziu prinse în volumul ”Pe firul de păianjen al memoriei”, dar că totuși, deși și Camil Petrescu și Liviu Rebreanu au avut o influență colosală în destinul ei de scriitoare, relațiile lor au rămas doar la nivel de prietenie literară. Așa cum, de pildă, în Franța, George Sand era prietenă cu Flaubert și au intrat împreună în istoria literară, așa și la noi, cele trei destine s-au împletit, s-au susținut moral și uneori și financiar și au pătruns în literatura noastră ca scriitori interbelici.

Sigur că în manualele de literatură de liceu mai puțin se amintește despre Cella Serghi, deși ”Pînza ei de păianjen” ar putea fi luată drept reper ca cel mai bun roman de dragoste din acea perioadă, mai ales că sînt elemente biografice în el – ca-n orice roman bine scris, de altfel. În schimb, se tot studiază Hortensia Papadat Bengescu aia, cu romanele ei fluvii pe care sunt convinsă că nu le-au citit cap-coadă nici măcar profesorii de literatură. Un fel de Virginia Woolf de România. În fine, să ne întoarcem la ”Pînza de păianjen”.

Personajul principal al cărții, Diana Slavu, este construit după chipul și asemănarea Cellei Serghi. Un personaj tragic, chinuit de emoții și mici necazuri cotidiene, de o feminitate extraordinară, sub care se ascund cochetării și dureri ascunse ale adolescenței, o adolescență trăită în timpul războiului, plină de sărăcie și lipsuri. De fapt, asta e marea tragedie a Dianei, faptul că fiind foarte frumoasă e invitată mereu ba la cocteiluri, ba la ceaiuri, e curtată de tineri de viitor, iar pentru asta e tot timpul nevoită să-și ascundă sărăcia. Printr-o intuiție nativă și în urma discuțiilor din casă la care a tot asistat de cînd era copil, știe că oamenii săraci vor intra mereu pe ușa din dos și nu vor fi niciodată introduși oamenilor cu influență, chiar dacă sunt mai înzestrați decît ceilalți. Pentru că Diana nu avea în niciun caz de gînd să se știe despre condiția, face tot posibilul să fie acceptată, iar pentru asta trebuie să fie mereu în alertă, cu mintea mereu ocupată să nu fie prinsă, să nu afle cineva că educația ei este mai mult un produs al capacității sale de a se autoeduca, trebuie să fie mereu cu un pas mai deșteaptă decît colega de bancă, și tot așa, și tot așa un slalom printre tinerii din vremea ei, care nici nu bănuiesc ce tragedie se poate ascunde în această Diana dorită de toți, dar atît de mîndră încît nu vrea ca nimeni să spună despre ea: Săraca!

clic clacIată o  conversație de la începutul cărții între Ilinca, prietena ei cea mai bună, căreia îi scria regulat, și pictorul Petre Barbu, de care Diana fusese îndrăgostită în adolescență, dar el nu-i prea acordase atenție. Cei doi se întîlnesc la mulți ani după întîmplările din carte. Aflăm însă în schimbul acesta de replici, că dimpotrivă, pictorul o iubea încă de-atunci.

L-am privit atît de uimită încît s-a simțit dator să explice:

– Eram îndrăgostit de ea…

I-am răspuns aproape supărată:

–  Nu cred!

A zîmbit amuzat.

–  Ei, asta-i! Și a adăugat: în vara aceea toată Mangalia era înnebunită. (…)

–  Cum mai e Diana, tot așa de frumoasă?

–  E mai frumoasă acum, dar mie îmi plăcea mai mult atunci… Dumneata o găseai frumoasă?

–  Nu și da, cum să-ți explic? Cînd o vedeai apărînd, ți se părea foarte frumoasă; cînd te uitai mai bine, spuneai nu, nu e frumoasă, dar ”are ceva” și te întrebai ce are. E drept că avea și neastîmpărul celor 16 ani, pe vremea aceea. Parcă era o pisică prea mare.

–   Așa e și acuma…”

Bineînțeles că Diana Slavu din ochii lui Petre Barbu este diferită de Diana Slavu din ochii Ilincăi. Fiecare om din viața ei o vede altfel, iar ea se oglindește în fiecare, dar mai rău decît iubirile ei neîmplinite, este această sărăcie de care vrea să scape, pe care o tot ascunde de oamenii dragi și care o urmărește peste tot.

Am avut o copilărie tristă. Fără jucării.

Niciodată nu mi-a adus cineva o jucărie. Nimeni n-a luat în seamă existența mea. Doar rar de tot observa mama că-mi curge nasul și atunci mi-l ștergea, fără pricepere, fără milă, și frecătura mă ustura.

Mănușile – de cele cu cîte un deget – le purtam trecute cu un șiret pe după gît, să nu le pierd. Și cum șiretul mi-l nimerise prea scurt de la început, am umblat așa cu mîinile atîrnînde un an întreg, după aceea multă vreme am continuat să le țiu ca un cățel cînd face sluj.

Aveam cu mine numai închipuirea. Cu ea mi-am plăsmuit personaje și complicații, o viață pe care o alimentam după voia mea, pînă ce căpătam dureri de cap și febră.

Dar fără lumea asta nu mai puteam trăi, fiindcă n-aveam jucării și fiindcă oamenii în jurul meu erau prea mari, vorbeau prea tare și se mișcau întruna, fără să știu care e rostul lor și fără să fiu luată în seamă de ei, uitată prin casă.”

Dincolo de asta, trebuie să recunosc că mie nu prea mi-au spus mare lucru iubirile Dianei, dar asta s-ar putea să facă puțin parte din formația mea, eu nefiind o devoratoare de romane de dragoste. Diana Slavu, ca și Cella Serghi, era o cuceritoare, învățase și știa că poate seduce pe oricine, întocmai ca Scarlett O`Hara a lui Margret Mitchell, dar fără să aibă cinismul acesteia din urmă și nici superficialitatea eroinei americane. Și cînd spun era o cuceritoare, mă refer la faptul că putea să seducă pe oricine, îi plăcea să flirteze și să cocheteze, nu neapărat să se și îndrăgostească de bărbatul respectiv. În acest sens știam că personajul Diana Slavu o să se descurce într-un fel, că o va iubi unul, sau celălalt, sau ca va ajunge ea însăși să se iubească, pînă la urmă se va descurca.

Există însă o relație mai importantă decît celelalte și care chiar le umbrește. Relația Dianei cu propria familie, și mai ales cu tatăl său, un tată ”veșnic revoltat împotriva celor bogați”, un tată care trebuie să pună pîinea pe masa copiilor săi, un tată care se zbate în vremuri de război să le ofere strictul necesar.

Peste zi, tata nu mai bea decît cafele turcești. Zece cafele pe zi. Și țigări, peste o sută. Aprindea țigară de la țigară. ”fac economie la chibrituri,” spunea, chipurile în glumă, cu un zîmbet în colțul gurii, unde mustața era arsă și țigara stătea lipită permanent. (…)

Era nervos și instabil. Nu avea răbdare să vadă în întregime un act dintr-un spectacol, citea numai gazete (toate cîte apăreau). De acolo știa el politică și finanțe, și le discuta altfel decît toată lumea, cu o inteligență scăpărătoare.”

Și totuși, toate fetele din grupul ei o invidiau, pentru părul ei, pentru buzele ei, pentru felul ei de a fi. Dîrzenia Dianei de a nu se lăsa învinsă de sărăcie, de a o înfrunta mereu cu zîmbetul pe buze, ca și cum nu-i păsa de asta, cînd de fapt era oripilată să nu se afle cît e de săracă, devine o psihoză, astfel încît toate cuceririle ei lumești sunt doar un mod de a supraviețui. ”Trebuia să cuceresc pe toată lumea”, zice ea, ”pînă și portarii”. De ce? Pentru că nimeni nu avea să-i dea niciodată nimic fără ca ea să se lupte pentru asta. Cochetăria era doar forma ei de drăgălășenie, dar și de manipulare subtilă.

Cella Serghi față în față cu Diana Slavu, în momentul în care o recreează din propriile rămășițe ale tinereții, este de o sinceritate și o cruzime fantastică. Nu iartă nimic. Nici slăbiciunile ei, nici greșelile tinereții, nici ambițiile, nici gestul de mică răutate pe care l-a avut la căpătîiul tatălui său muribund, atunci cînd acesta a dorit să vadă poza fiului său cel mare îmbrăcat în uniformă militară, iar Diana, dintr-un impuls de gelozie, a refuzat să-i dea poza. Dar de aceea, și numai de aceea, cartea stă în picioare și azi, mărturie vie a unor trăiri parcă reconstruite din cioburi și fragmente de viață, din amintiri, caiete și scrisori personale, din fire subtile de păianjen, ca o rețea subterană, invizibilă și dureroasă, din care degeaba încerci să scapi.

Autoarea spune undeva, atunci cînd explică de ce i-a dat cărții acest titlu: că parcă se simțea exact ca într-o pînză de păianjen. ”Ce complexă e viața!” E așa de complexă, că refuză să intre într-un dosar, să fie șnuruită, parafată…. Viața nu e prăfuită, e vie. Așa de vie, așa de plină de sevă și de soare că cine n-are dreptate nu o poate privi în față. Noi am privit-o în față.

Și cînd zice ”noi am privit-o în față”, nu știi la cine se referă Cella Serghi. Noi, adică cei care au personajele cărților ei, sau noi, adică ei cei care au pus cîteva cărămizi literare pe rafturile bibliotecii interbelice? Sau ei, adică acel ”noi”, sunt și unii și alții? Viața e literatură, iar literatura este viață! Uneori chiar nu le putem separa.

Alte cărți de aceeași autoare, dintre cele mai cunoscute (pentru c-a avut și cărți de umplutură):

– ”Mirona” (inițial publicată sub tiltul ”Cad zidurile” apoi ”Cartea Mironei”) – tot o carte cu atmosferă de-asta vintage

– ”Iubiri paralele”

– ”Gențiane”

– ”Pe firul de păianjen al memoriei” – volum de memorialistică

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

2 răspunsuri

  1. Ghiasas Ikori spune:

    Doamne,ce-am mai citit si rascitit cartea asta in liceu! Am in dragit-o pe Cella ,inca de atunci,si o reiau periodic,asa,cind mi se face dor de anii aceia frumosi,frumosi,frumosi!

  1. 20 decembrie 2015

    […] vreme îndepărtată, de cînd voiam să văd/să simt locurile unde Diana Slavu, personajul din “Pînza de păianjen”, cartea Cellei Serghi, își trăise iubirea pentru pictorul Petre Barbu. Știam c-o să ajung […]

Comentează :