Pierzătorii de vreme

terasaCînd îmi spune cineva, oricine, la o întîlnire sau la o invitaţie premergătoare unei întîlniri: “nu pot să stau mai mult de o oră”, replica mea este “foarte bine, atunci nu mai veni!”

Cu alte cuvinte cînd în sfîrşit mă hotăresc să ies din bîrlog, şi nu cu treburi, că de-astea sînt sătulă pînă peste cap, atunci am de gînd s-o lălăi prin oraş sau prin vreo cafenea cu doar anumiţi oameni. Nu ştiu cît va dura asta. Nu-mi pasă. Nu vreau să-mi pese, pur şi simplu frumuseţea pierderii timpului cu ei dă o anumită lejeritate şi savoare discuţiilor. Singurul lucru care mă interesează este calitatea discuţiei, iar asta nu înseamnă cuvinte smulse din dex, starea politică, starea vremii, exclus cît de lungă o are ultima achiziţie sentimentală, decît după ce-a devenit istorie şi nici nu vreau să ştiu despre cît de oribil te simţi tu la jobul pe care singur ţi l-ai ales.

Uneori mi se face dor de gaşca mea risipită pe coclaurile vieţii. Am avut mai multe, ce-i drept. În funcţie de oraşele în care am locuit, sau de redacţiile în care am poposit. Doar uneori. Pe urmă îmi amintesc că s-au schimbat și ei foarte mult și nu-și mai amintesc cine sunt.

Felul în care rîdeam însă împreună de falsele pudori sau despre falsele virgine, falsele măritate (care au și divorțat între timp). Apoi mai erau falşii crai de mahala (cei care rămîneau mai mereu fără iubite, sau le aveau pentru 2 săptămîni, mai mult nu rezista nimeni în preajma lor), şi falşii poeţi (ăştia erau cei mai plictisitori dintre toţi, îi îmbătam, îi lăsam să-şi exprime genialitatea artistică, să se dea rotunzi şi-i trimiteam acasă pe şapte cărări).

serenitiPe toţi aceştia îi ascultam cu sprînceana ridicată, le făceam loc la masa noastră, ne dădeam cu coatele pe sub mese, şi după ce plecau în treburile lor, care or fi fost acelea, făceam scenarii perverse răsturnîndu-ne de pe scaune de atîta rîs.

Exista o anumită doză de cruditate, ca să nu spun chiar răutate voioasă, la adresa tuturor acestor subiecţi de mai sus, care îmi gîdilă urechile şi pe care nu o pot avea decît în preajma anumitor oameni.  Orice s-ar întîmpla, orice ar face nu mă pot supăra pe cei care nici măcar nu ştiu de ce-mi lipsesc. Sînt şarmanţi, deschişi, inteligenţi, iar conexiunile pe care le fac la modul spontan ar face să roşească orice tunel al timpului. Pînă şi morocăneala lor are acel je ne sais quoi de care nu te mai poţi lipsi.

Mi-am dat seama cît de mult mi-au lipsit acele hanging-out-uri în care erai atît de tu însuţi, liber pînă-n adîncurile propriei cruzimi, dar o cruzime doar la nivel semantic şi imaginar, chestie pe care acum nu o mai am în ziua de azi cu nimeni. Sau poate că minutele acelea de complicitate sunt atît de rare şi atît de scurte că nici nu le mai pot recunoaşte. Sîntem nişte ocupaţi… Atît de ocupaţi că nu mai avem timp nici măcar de noi înşine, darămite să ne mai găsim timp să mai rîdem cu alţii.

Zully Mustafa

După ce am lucrat în presă vreo 20 ani, dar și ca învățătoare și profă de franceză și engleză timp de 7 ani, m-am dedicat din 2007 exclusiv scrisului și călătoriilor. Primul roman a fost “Strugurii s-au copt în lipsa ei”. Au urmat “Nopți orientale” și ”Al treilea călător”. Plus altele pentru copii. În prezent, călătoresc des, traduc filme turcești și-mi pregătesc următoarele romane. Din cînd în cînd, mai scriu și pe aici. Dacă ai de gînd să comentezi, fă-o civilizat și doar dacă ai ceva de spus. Dacă nu, așteaptă-te la un răspuns pe măsură și ia viteză.

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :