Pierzătorii de vreme

terasaCînd îmi spune cineva, oricine, la o întîlnire sau la o invitaţie premergătoare unei întîlniri: “nu pot să stau mai mult de o oră”, replica mea este “foarte bine, atunci nu mai veni!”

Cu alte cuvinte cînd în sfîrşit mă hotăresc să ies din bîrlog, şi nu cu treburi, că de-astea sînt sătulă pînă peste cap, atunci am de gînd s-o lălăi prin oraş sau prin vreo cafenea cu doar anumiţi oameni. Nu ştiu cît va dura asta. Nu-mi pasă. Nu vreau să-mi pese, pur şi simplu frumuseţea pierderii timpului cu ei dă o anumită lejeritate şi savoare discuţiilor. Singurul lucru care mă interesează este calitatea discuţiei, iar asta nu înseamnă cuvinte smulse din dex, starea politică, starea vremii, exclus cît de lungă o are ultima achiziţie sentimentală, decît după ce-a devenit istorie şi nici nu vreau să ştiu despre cît de oribil te simţi tu la jobul pe care singur ţi l-ai ales.

Uneori mi se face dor de gaşca mea risipită pe coclaurile vieţii. Am avut mai multe, ce-i drept. În funcţie de oraşele în care am locuit, sau de redacţiile în care am poposit. Felul în care rîdeam însă împreună de falsele pudori (era unu a cărui jucărie nu mergea decît dacă răcnea iubita lui la şliţul respectivului o are de mare, că e perfectă, că n-o mai are nimeni ca a lui. L-a părăsit într-un final, cum era de aşteptat, fiindcă răguşise tot zbierînd şi nimic nimic, de altfel tipul era băiat pudic, chiar de treabă, whatever that means), sau despre falsele virgine (era una în oraşul meu natal care făcea doar sex oral şi anal, fiindcă se păstra virgină pour le mariage), falsele măritate (unul dintre amanţii unei astfel de măritate ne punea la curent cu delegaţiile soţului, drept pentru care o ajutam pe doamna cea libertină să-şi trăiască viaţa mîncîndu-i pizza de casă, credea că ne cucereşte şi ne va cumpăra astfel tăcerea). Apoi mai erau falşii crai de mahala (cei care rămîneau mai mereu fără iubite, sau le aveau pentru 2 săptămîni, mai mult nu rezista nimeni în preajma lor), şi falşii poeţi (ăştia erau cei mai plictisitori dintre toţi, îi îmbătam, îi lăsam să-şi exprime genialitatea artistică şi să se dea rotunzi şi-i trimiteam acasă pe şapte cărări).

serenitiPe toţi aceştia îi ascultam cu sprînceana ridicată, le făceam loc la masa noastră, ne dădeam cu coatele pe sub mese, şi după ce plecau în treburile lor, care or fi fost acelea, făceam scenarii perverse răsturnîndu-ne de pe scaune de atîta rîs.

Exista o anumită doză de cruditate, ca să nu spun chiar răutate voioasă, la adresa tuturor acestor subiecţi de mai sus, care îmi gîdilă urechile şi pe care nu o pot avea decît în preajma anumitor oameni.  Orice s-ar întîmpla, orice ar face nu mă pot supăra pe aCei care nici măcar nu ştiu de ce-mi lipsesc. Sînt şarmanţi, deschişi, inteligenţi, iar conexiunile pe care le fac la modul spontan ar face să roşească orice tunel al timpului. Pînă şi morocăneala lor are acel je ne sais quoi de care nu te mai poţi lipsi.

Mi-am dat seama cît de mult mi-au lipsit acele hanging-out-uri în care erai atît de tu însuţi, liber pînă-n prăselele propriei cruzimi, dar o cruzime doar la nivel semantic şi imaginar, chestie pe care acum nu o mai am în ziua de azi cu nimeni. Sau poate că minutele acelea de complicitate sunt atît de rare şi atît de scurte că nici nu le mai pot recunoaşte. Sîntem nişte ocupaţi… Atît de ocupaţi că nu mai avem timp nici măcar de noi înşine, darămite să ne mai găsim timp să mai rîdem cu alţii.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :