”Petale de singurătate” – un serial pentru părinți și copii ajunși la vîrsta adolescenței

”Oricui aş vrea să-i zâmbesc, văd numai chipuri încremenite.”

Mi-a plăcut filmul acesta de la primul episod pe care l-am tradus. Orfelinatul acela, pe care din cînd în cînd îl traduc cu ”cămin” îmi amintește de căminul liceului pedagogic din Constanța, unde am stat și eu o vreme. Trei săptămîni în primul an și un semestru parcă într-a 11-a. Viața de cămin a unor fete e una. Viața de liceană la un liceu de fete e alta, unde se întîlnesc două lumi diferite. Cele care stau în orașul unde e liceul respectiv și cele care fac naveta sau locuiesc în timpul săptămînii la cămin.

Nu intru în amănunte, nu e momentul acum, în filmul de care vreau să vă vorbesc este vorba despre un orfelinat de fete, unde se urmăresc destinele a 5 fete, mai ales, care locuiesc acolo din diferite motive, fie au fost abandonate de mame (tatăl nu pare a fi important aici), cum e Meral și Kader, fie le-au murit părinții, cum e Cemre sau Songül, fie au mame prea îndrăgostite de tați vitregi și nu mai țin cont de fetele lor (Eylül).

Fetele au 16 ani și printr-un concurs de împrejurări (episoadele 4-8 de pe ecrane) ajung să învețe într-un liceu de elită din Istanbul, unde copii de bani gata, nu au altă treabă decît să le insulte, să le batjocorească și le pun bețe în roate ca să-și piardă bursele. Și aici apar două genuri de sorority. Unul e al fetelor bogate, care nu au nicio altă grijă decît să fie răutăcioase, al doilea al orfanelor care le țin piept și uneori le dau peste bot.

În timp ce traduc, îmi amintesc replici și situații uitate din viața mea de liceană, deși dramele nu se compară, dar există undeva un feeling de abandon. Chiar dacă ai părinți care te iubesc și o casă pe care o vizitezi la sfîrșit de săptămînă, mama nu e acolo să facă față anumitor replici de gen: ”lasă că astea dacă nu se duc acum la masă, rămîn flămînde toată ziua!” (din corpul de clădire liceu, clasa bilingvă, chiar nu contează cine spunea asta)

Sau îmi amintesc un cîntec de-al mamei, pe care-l cînta des și al cărei refren zicea așa: ”Mamă, cîte fete ai/ prin străini să nu le dai/ că străinii-s foarte răi și mîncarea tot ca ei”. Îl învățase tot într-un cămin.

Dra Feride: ”Dă-mi mie să port măcar jumătate din poverile tale”.

În general, întotdeauna va fi o relație de durată între colegele de liceu, chiar dacă nu ai avut mai nimic în comun cu multe dintre ele și nu le vei revedea prea curînd după terminarea liceului. Ai crescut, te-ai schimbat și ai devenit acidă din cauza lor. Că nu și-au dat ele seama cît au fost de crude sau rele, vax albina, sau că acum sunt un monument de bunătate și trufie la un loc, chiar nu are importanță. Schimbările sunt de ambele părți, de aceea vei muri de curiozitate să afli cine ce-a făcut în viață, cît s-a îngrășat, dacă a divorțat sau e la fel ca înainte.

În ”Petale de singurătate” pare că al doilea Sorority va rezista în timp. Cemre, Songül, Eylül, Meral și Kader sunt fetele alea atît de diferite între ele, care-și șterg lacrimile una alteia și nu e nevoie de cuvinte prea multe ca să se înțeleagă între ele. Dramele sunt aceleași, chiar dacă diferite și ele. În spatele lor, ele își strigă dorul și dragostea de mamă, în toate tăcerile și tristețile lor, dar cînd e vorba să-și apere pielea sau să se apere una pe alta de vorbele grele și crude ale fetelor bogate, sau ale adulților din viețile lor, devin una și vorbesc aceeași limbă. Limba puternică a durerii, a mîndriei rănite, a singurătății și a nevoii de intimitate. Nu știu cît de greu le-a fost acestor fete să-și joace rolurile, o fac natural și par a fi înțeles ceva mai mult despre a fi om, intrînd adînc în psihologia unor personaje delicate, cu traume adînci peste care vin gălețile de rahat ale celorlalți și insensibilitatea adulților.

Să renunțăm, oricum a renunțat toată lumea la noi.

E vorba în filmul acesta, dincolo de unele isterii, despre cît de cruzi sunt oamenii unii cu alții, despre rezistență și sensibilitate, despre părinți care iubesc foarte mult și părinți care sunt duși cu pluta. Personajul meu favorit este Cemre, îmi amintește de cineva, o prietenă pe care mi-aș fi dorit s-o cunosc și nu am întîlnit-o niciodată. Născută într-o familie de oameni bogați, stînd într-o vilă frumoasă cu vedere la orfelinat, viața ei pare de vis, față de a orfanelor. Pînă într-o zi, cînd tatăl ei o omoară accidental pe mamă, apoi se sinucide, chiar în fața lui Cemre, spunîndu-i ”Iartă-mă, fata mea”. Povestea ei începe cînd trece strada, trăgînd după ea un mic geamantan și intră pe poarta orfelinatului, pentru că nu mai avea nicio rudă disponibilă pentru micul ei univers. Rămîne la același liceu, pentru că-i fusese plătit pentru un an de zile, dar rolurile se schimbă. Pentru prietenii ei nu mai e Cemre, fata cea bogată, ci Cemre cea orfană. Adică o ratată.

Și uite-așa, serialul acesta, pe care-l puteți urmări pe Acasă tv de la ora 19.00, apelează la empatia noastră și la sentimentul de goliciune, de nedreptate și la singurătatea din fiecare din noi, indiferent de experiențele avute de-a lungul vieții. La prima vedere, ar părea un film pentru liceeni, dar e mai mult unul pentru părinți și copii ajunși la vîrsta adolescenței și despre cum fiecare se descurcă cum poate. Pregătiți-vă batistele sau șervețelele dacă-l urmăriți, pentru că veți plînge mult. Dar pînă la urmă, o porție sănătoasă de plîns nu strică nimănui!

 

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. Laura Frunza spune:

    Am prins și eu un episod doua, soacra mea se uita și m-am uitat și eu puțin. E destul de trist ca fetele alea sunt un soi de marfă pt rude, ba pentru bani, ba pentru alte interese.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *