Persona Non Grata

relaxareMi s-a întîmplat să am prieteni de ani de zile (şi cred că am în continuare cîţiva), cu care să am cele mai inefabile confesiuni şi pe care mă pot baza la o adică, iar ei pe mine asemenea, dar dacă mă întreabă cineva cîţi ani au sau unde lucrează, habar n-am să dau astfel de detalii despre prietenii mei speciali.

Slujba cuiva e ultimul lucru la care mă raportez atunci cînd îl cunosc, unul din motive ar fi că eu însămi îmi schimb slujbele ca pe şosete, chiar dacă pot spune că la stadiul de colaborări longevive nu mă întrece nimeni. Ori poate mă întrece, dar n-am cunoscut persoana respectivă.

Ştiu că sunt oameni care gravitează în jurul altor oameni şi fac adevărate dosare existenţiale şi numai dacă se îndeplinesc anumite condiţii pot sta de vorbă de la egal la egal – amical. Ştiu că sunt şefi care-şi aleg executanţii în funcţie de ce maşinării asentimentale sunt sau chiar ei le-au au creat. Că sunt femei care-şi aleg boii în funcţie de cît pot trage la jug pentru ele şi că sunt bărbaţi care-şi aleg consoartele în funcţie de cît de des pot închide ochii la escapadele lor hormonale. Şi multe altele… dar o să mă refer strict acum la cei care pun atît de mare preţ pe slujbele lor, cu riscul de a fi nefericiţi toată viaţa, numai pentru că funcţia le gîdilă în mod plăcut urechile.

trainApropo de asta, de cît mi se rupe de ce slujbă are cineva, am avut la un moment dat o prietenă cu care-mi beam cel puţin o dată la două săptămîni cafeaua, undeva în centru de Bucureşti, şi timp de 5 ani de zile de cînd se tot întîmpla asta n-am ştiut niciodată cu ce se ocupă. Nu m-a interesat, lucru care o intriga foarte tare şi-mi tot făcea cunoştinţă cu colegi de-ai ei, directori executivi de ciorapi sau manageri la fabrica din chiloţi de tablă, pentru mine era acelaşi lucru, atît timp cît mi se prezentau cu cărţi de vizită pe care nu le foloseam niciodată, dar îmi povesteau, de pildă, despre ce oferte sunt în nush ce auchan pentru biscuiţii pelican şi cum dacă treci frontiera, oricare, nu contează, parfumurile din duty free sunt originale. Wow, ce descoperiri senzaţionale, ce ponturi, ce de informaţii de-ţi stătea mintea în loc. De-aia n-am suportat niciodată corporatiştii! Au un talent deosebit de a te plictisi în fix 5 secunde de cînd ai dat mîna cu ei.

Între timp, pînă la finalul ediţiei, amica asta a mea a schimbat locul de muncă de vreo 3 ori, aşa că nu m-am mai obosit să ţin minte ce era cînd muncea, cu toate că ea îmi spunea că iar a avansat. Foarte bine, îi spuneam, ia fă cinste atunci cu o şampanie, dacă tot e sărbătoare!

Nu-mi închipui pe cineva ajungînd acasă fericit, cu gura pînă la urechi şi obosit de atîta săritura ştrengarului că a cunoscut un corporatist. Sau pe cel mai tare cizmar din toate timpurile. Ok, poate nu e aleasă bine meseria din urmă, dar v-aţi prins unde bat. Numai că pe cît de tare mi se rupea mie de slujba amicei mele pe atît ţinea ea morţiş să impresioneze lumea cu faptul că era corporatistă, bine înfiptă cu tocurile în slujba ei şi cu un potenţial de promovare la fel de uriaş ca rata la apartamentul arvunit pe 30 de ani. Pentru mine, care sunt un fel de fiică a ploii, tragedie mai mare nici că se poate întîmpla unei persoane decît să-şi pună libertatea la amanet.

Am înţeles demult că viaţa-i grea şi omătul moale, dar chiar să ţii cu tot dinadinsul să fii nefericit doar pentru a-ţi plăti 4 pereţi în care să-ţi închizi nefericirea? Şi asta pe o perioadă de 30 de ani? Sau să rămîi într-o funcţie doar pentru că pică pe spate majoritatea idioţilor pe care oricum nu-i vrei în viaţă şi nici n-ai timp să interacţionezi cu ei?

patulCine e atunci persona non grata? Ăla care sapă prin fiinţa lui TOT după el sau ăla care sapă după ce crede că vor spune alţii despre el? Nu ştiu, nu deţin adevărul absolut în nimic, am încredere doar în ce mă face pe mine să mă simt minunat. Ca amănunt interesant aş adăuga cîteva cuvinte despre puterea untdelemnului care iese la suprafaţă întocmai ca adevărul cînd ţi-e lumea mai dragă. Se dă de gol cu o cruzime fantastică. Zilele trecute am aflat întîmplător că amica mea corporatistă nu numai că nu promovase niciodată, dar că era constant concediată din slujbele ei din cauza unor crize repetate de isterie, care izbucneau din senin precum crizele epilepticilor.

Am compătimit-o sincer, dar mi-a fost jenă să merg la ea şi s-o iau în braţe că era aşa de om în vulnerabilităţile ei. Mi-a fost jenă de minciuna în care trăia şi mi-am imaginat că trăieşte o tragedie cumplită: aceia de a nu fi cineva … cînd deja era prin însăşi fiinţa ei un om deosebit! Dar parcă mai trebuia ceva, încă o carte de vizită, încă o promovare, încă un apartament de 3 camere ca să fie totul perfect. Sau încă o criză de nervi pentru că nu ieşea nimic aşa cum spunea la Neckermann.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. silver price spune:

    Toate cele de mai sus sunt valabile pentru românii care în momentul decembrie 1989 erau adulţi. Mai mult, greutatea lor e direct proporţională cu vârsta – până la limita celor care apucaseră să cunoască şi să înţeleagă România ante-comunistă. Nu e deloc întâmplător că revoluţia – atât cât a fost revoluţie, adică până în 22 decembrie, 12:47, ora decolării lui Ceauşescu – a fost făcută de tineri şi foarte tineri. Cum bine spunea cineva, comunismul a fost precum Cernobîlul: cu cât te-ai aflat mai aproape de epicentru şi cu cât ai stat mai mult, cu atât eşti mai iradiat. Tinerii nu erau îndoctrinaţi, reduşi la stadiul de legume („un popor vegetal”), consolaţi, victime-complici, fricoşi, colaboraţionişti – precum părinţii lor – şi au decis că nu mai suportă conformismul acestora. Decembrie 1989 n-a fost numai o revoltă împotriva sistemului comunist, concentraţionar, dictatorial, ci şi una împotriva adulţilor care – cu o mână de excepţii – nu făcuseră nimic vreme de o jumătate de secol pentru a se scutura de aberaţia sufocantă şi (sin)ucigaşă.

Comentează :