Pe un picior de plai, pe o gură de rai…

Învățăceii de la Școala Populară de Artă și Civilizație ”Ciprian Porumbescu”, o parte din ansamblul folcloric Perla foto: Mihai Pioară

De ce ne emoționează pînă la lacrimi elevii de la Școala Populară de Artă și Civilizație Românească ”Ciprian Porumbescu” din Cernăuți? M-am întrebat de două ori asta. O dată, pe 1 decembrie 2018 cînd i-am văzut pe scenă prima oară, și a doua oară în februarie, cînd m-am întors cu niște prieteni. Nu ne cunoșteam toți între noi, dar am devenit prieteni pe parcursul a cinci zile de călătorit împreună. Am știut de la început că nu mergem într-o vacanță. Am fost cu misiunea specială să le fac cunoștință celorlalți cu indefinibilul de acolo.

Ce se întîmplă în inimile și sufletele noastre atunci cînd le ascultăm vocile, astfel încît ceva se răscolește și întreg spiritul nostru se face țăndări? Ce ne atinge atît de dureros încît lacrimile năvălesc pe obraji și se înoadă sub bărbie? Sunt doar niște copii care cîntă, ar zice cineva care ar vedea filmările de pe rețelele de socializare. Nu sunt singurii, avem și în țară, în România, ansambluri folclorice, care urcă pe scenă, avem copii ale căror voci par desprinse dintr-un cor de îngeri. Ce au însă atît de deosebit cei din ansamblul ”Perla”, de ne podidește plînsul și nu ne mai interesează dacă ne vede cineva lăcrimînd? Poate că și ei se miră atunci cînd ne văd în fața lor. Știu că sunt buni, au premii și trofee care atestă asta, au fost la multe concursuri, au fost antrenați să-și stăpînească emoțiile și să le folosească într-un mod constructiv. Au avut noroc și de un Iuri Levcic, bucovineanul bătăios (jumătate ucrainean, jumătate moldovean), care și-a dedicat viața păstrării și conservării tradițiilor populare românești, într-o țară unde românii nu mai sunt demult la ei acasă. Mai știu și că unii oameni sunt de piatră și că nu pot vibra, oricît de impresionant ar fi un loc, un alt om, sau o durere. Nu e timp, nu e loc, avem alte probleme. Știm toate astea și sunt de înțeles pe cît de omenește posibil.

Eliza Demciucena, un zîmbet care-ți încălzește inima (foto: Mihai Pioară)

Ce nu știm și ne pune pe gînduri e tocmai această manifestare a umanului. Ceva se rupe în noi, de parcă trece un vînt dulce și năprasnic în același timp și sparge toate zidurile pe care ni le-am ridicat în jurul nostru, din nevoia instinctivă de a ne proteja împotriva nici noi nu mai știm cui. Poate e vorba și de locul unde se întîmplă toate astea. Școala Populară de Artă și Civilizație Românească ”Ciprian Porumbescu” din Cernăuți a fost ridicată, renovată, decorată mai apoi, pe locul unui grajd care stătea să se prăbușească. Nu ai zice, dacă nu ai vedea pozele dinainte. E o poveste care nu poate fi rostită în cuvinte, pe care o înțelegi, empatizezi și ți-o imaginezi doar cu sufletul. Deși ei nu spun, îi vezi parcă pe toți acești oameni care administrează școala, deopotrivă cu părinții copiilor care studiază aici, cum își suflecă mînecile și se apucă de treabă. S-au mobilizat și au creat un spațiu cu o energie luminoasă, în care se studiază pictura, dansul, limba română, în care se sculptează și se aleg materialele pentru costumele populare cu mare grijă la detalii, unde se încondeiază ouă, se studiază teatrul popular și limba română. Sunt unii elevi care vin de la 60-70 km distanță să studieze și să afle lucruri despre portul popular românesc, și nu așa, despre un oarecare port popular, ci despre fiecare costum în parte, în funcție de regiuni: costumul popular dobrogean, maramureșean, argeșan, hațegan etc., fiecare cu particularitățile lui. Te întrebi oare care sunt motivele pentru care în țară se dau ordine din Inspectorate în jos spre școlile din România că e prea mult Eminescu în programă și că pe Creangă nu-l mai înțeleg copiii din vremurile astea, deci mai bine să renunțăm la marii noștri poeți și povestitori? Ce urmează? Să renunțăm la folclor?

Poate că între pereții acestui sediu, dincolo de niște elevi ambițioși și talentați (unii dintre ei sunt acum profesori de muzică și canto și s-au întors să predea tot aici), dincolo de repertoriul bogat ales cu grijă și în detaliu (de la folclor la muzică populară, de la arii de operă la melodii în limbile engleză, spaniolă, portugheză), dincolo de colectivul sudat, există acea demnitate a bucovinenilor asupriți pe nedrept sau ignorați din nepăsare și poate că asta se transmite prin cîntecele lor, de la primul sunet ale unei linii melodice la ultimul. E cîntecul unui spirit clar ca o apă limpede și puternic, indestructibil, ca limba maternă.

E cîntecul bucovinenilor ale căror morminte sunt uitate sau din care se scot osemintele românești, pentru a fi puse în locul lor osemintele altor morți, pentru că familiile de români se împuținează prin dispariție fizică sau prin strămutare și nimeni nu le mai revendică locul. E un pămînt românesc din care pînă și morții dispar.

Ansamblul Perla, elevii Școlii Populare de Artă și Civilizație Românească ”Ciprian Porumbescu” (foto: Mihai Pioară)

E cîntecul bucovinenilor a căror limbă se aude pe șoptite, dar care pe o scenă răsună a clopot de aducere-aminte. ”Suntem aici, fraților, și rar ne vedeți! Suntem aici și cîntăm pentru voi, poate ne auziți. Suntem aici și ne doare să știm că sunteți atît de departe sufletește de noi. Suntem aici și ne doare de fiecare dată cînd auzim pe cineva spunînd: ce să facem în Cernăuți? Suntem aici și vă cîntăm chiar dacă pe unii dintre voi nu vă vom mai vedea niciodată. Am venit special pentru voi de la 60 de km distanță să vă cîntăm. Suntem aici, suntem prezenți. Voi unde sunteți? VĂ CÎNTĂM. Asta noi știm să facem. Asta putem, deși viața ne-ar fi mult mai ușoară dacă am cînta numai în altă limbă. Cîntăm poate ne auziți, cîntăm poate reveniți. Vă cîntăm de dor, vă cîntăm de jale, vă cîntăm de Eminescu, vă cîntăm de Ștefan cel Mare. Poate auziți.”

De aceea noi, cei care auzim cîntecul lor, ne pierdem cu firea și plîngem.

Dar nu pentru că nu am avea o patrie, ci pentru că trăim printre vînzători de patrie.

Zully Mustafa

După ce am lucrat în presă mai bine de 20 ani, dar și ca profesoară de franceză și engleză, timp de 7 ani, m-am dedicat din 2007 exclusiv scrisului și călătoriilor. Am publicat cărți pentru copii, am avut rubrici în revistele FHM, Unica, Femeia. Primul roman a fost “Strugurii s-au copt în lipsa ei”. Au urmat romanele “Nopți orientale” și ”Al treilea călător”. Plus altele pentru copii. În prezent, călătoresc des, traduc filme turcești și-mi pregătesc următoarele romane. Din cînd în cînd, mai scriu și pe aici. Dacă ai de gînd să comentezi, fă-o civilizat și doar dacă ai ceva de spus. Dacă nu, așteaptă-te la un răspuns pe măsură și ia viteză.

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. 12 februarie 2019

    […] Ciprian Porumbescu. Am mai povestit de ea aici, cînd am făcut prima vizită în noiembrie 2018, și aici, cînd m-am întrebat tot drumul spre casă de ce totuși suntem atît de impresionați noi, cei care […]

Comentează :