Patru ani de Mala Hierba

curcubeuM-am gîndit că de ziua mondială a presei să mă mîndresc puţin cu această platformă online care a strîns în 4 ani de zile o sumedenie de amintiri şi articole legate de oamenii care au lucrat la ea sau de oamenii .

Unele proiecte te aleg ele pe tine, ci nu invers. La fel şi unii oameni. Unele întîmplări. Cînd mi se spunea asta, tăceam încăpăţînată si-mi vedeam fermă de treaba mea. Cel mai lung proiect care nu mi-a iesit a durat patru ani, poate chiar mai bine. Desi era acolo totul pus la punct, iar echipa asteaptă şi acum un semn să dăm drumul artificiilor mentale şi creative. Nici un regret. Poate i-o veni într-o zi rîndul…

Dar nu despre asta doream să vorbesc. Ci despre ideile care au fost deja puse în practică, s-a construit ceva şi iată-ne acum jucîndu-ne cu toţii pe această platformă. Pe lîngă acesta, au mai fost, desigur, unele proiecte mai mici în care m-am aruncat la fel, cu tot sufletul, cu tot entuziasmul şi fără să ezit, nevrînd să pricep că ar putea exista riscul să nu aibă o finalitate.

Cu Mala Hierba nopţile au devenit zile si m-am lovit de aceeasi încăpăţînare surdă că ceva care asteaptă să fie scos la lumină, are sorţi de izbîndă atunci cînd ai oamenii potriviţi alături. Dar am învăţat că nu este de-ajuns nici asta… Şi, sincer, dacă mi-e teamă de ceva foarte tare, este să nu dezamăgesc oamenii care si-au suflecat mînecile şi s-au apucat de treabă alături de mine, s-au aruncat cu capul înainte, ca într-un bazin cu apă rece, în care se pot răcori după ce viaţa i-a înfierbîntat prea tare… De aceea, eu trebuia să fiu mereu cea care merge în primul rînd mai departe, care nu cedează şi care descoperă.

Cînd m-am apucat de Mala Hierba ştiam că este nevoie o echipă, o ceată de nebuni, care să creadă în ce fac, în ce scriu, în ce simt, care să nu obosească şi să-şi înfrîngă temerile, care să nu dea doi bani pe critici, dar care să mai aibă şi idee despre ce vorbesc, despre ceea ce scriu. Başca ceva diplomaţie în dezamorsarea conflictelor. Bun, în primul rînd, unde să găsesc această mînă de oameni? În al doilea rînd pentru prima dată mi-am pus întrebarea: şi dacă toată această poveste va fi un fiasco? Nu mai bine să-mi văd de întîmplări mai mici? Că si visele astea… aşa se fac ţăndări în sufletul tău cînd speri prea mult în ele…

this is a viewTotuşi am început să tatonez terenul, fără să-mi fac iluzii. Am aruncat propunerile fără să mă gîndesc la un refuz, iar dacă acesta ar fi venit, nu aveam a doua propunere pentru altcineva, fiindcă alegerile mele cădeau pe doar minţile unora ale căror zvîcnete mă cuceriseră într-un fel sau altul. Dar nu numai minţile, ci şi sufletele lor. Apoi alţii au venit singuri şi ni s-au alăturat, fasinaţi de ideea de a fi ei înşişi. Uite, şi pentru că am lucrat toţi de la distanţă, n-avem nici măcar o poză de grup şi acesta cred că este singurul meu regret.

Le cunosc fiecăruia puterea de dăruire, tenacitatea cu care-si construiesc zi de zi echilibrul între viaţa personală şi cea profesională, felul în care spun fără temeri ceea ce-i deranjează sau sufocă. Astfel de oameni am căutat mereu în drumurile mele. Şi cum drumurile în ultima vreme ni s-au intersectat, pot spune că sînt norocoasă că au îmbrăţisat proiectul Mala Hierba. Dacă pe unii i-a speriat numele acestei reviste online, pe pudibonzi şi ipocriţi, în speţă, cei care au participat la costruirea ei, s-au dezlănţuit cu toată sinceritatea, în funcţie de temperament, de experienţă şi de trăiri, fiecare pe domeniul ales. Sînt oameni de cursă lungă, oameni pe care i-ai dori alături atunci cînd vremea este rea si cîinoasă, şi cînd nu există colace de salvare prin jur. Sînt oameni care nu stiu să cedeze, nici dacă i-ai tortura cu fierul încins al prejudecăţilor, nici dacă i-ai strînge de beregată cu toate cenzurile din lume. Asta v-o spun sigur. Să-i ai pe toţi într-o echipă, acesta este deja un vis împlinit şi sînt recunoscătoare tuturor că mi-au fost alături şi că m-au făcut să cred într-o presă liberă în care nu mai credeam după ce am ieşit în 2007, oficial, din burta redacţiilor, în care a trebuit să mă zbat pentru fiecare material în care credeam.

Mala Hierba. Un proiect. Construit aproape din mers, sau mai bine zis, din zbor. Un avînt al spiritelor libere. Cu ”sedinţe de redacţie” pe mailuri. Cu lipit ultimele detalii pe messengeruri, pentru că fiecare dintre noi eram în colţuri diferite ale lumii şi era singura noastră modalitate de a comunica rapid şi eficient. Cu branstorminguri furtunoase în urma cărora fiecare a cedat în faţa ideii celuilalt. Fiecare idee a devenit posibilă. Am trecut în 4 ani de Mala Hierba prin tot ce pot trece oamenii în viaţa lor reală, căsătorii sau divorţuri, mutări dintr-o ţară în alta, dintr-un loc în alt loc, ni s-au născut copiii şi ne-am făcut timp să scriem în funcţie de bolile lor sau bolile noastre sufleteşti, în funcţie de cum au tras alte slujbe de noi sau alte proiecte în care am crezut mai puţin. Ne-am întors de fiecare dată pe această platformă, pentru că numai aici ne-am putut „juca” frumos, numai în acest loc nu s-a răcnit şi am putut să ne relaxăm în voie, am putut să ne bucurăm unii de alţii şi de publicul nostru, un loc unde nu există şefi, pentru că nu poţi să biciui o echipă deja trecută prin multe, prin alte părţi, şi deja coclită în spiritul deadline-urilor. Sau mai degrabă un loc unde putem să visăm departe. Uşa este deschisă pentru toţi…

Bine-aţi venit! Bine-am venit! În fiecare zi, la fiecare răsărit de soare, sîntem aici, alături de voi! Vă ascultăm şi mergem împreună mai departe!

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :