Pastila de optimism

Exerciții de supraviețuire a spiritului

Îmi pare că, dincolo de frustrarea provocată de gerul şi viscolul de afară, statutul de sinistrat între noiane îngheţate de zăpadă îmi prieşte. Mai exact îi prieşte spiritului meu însetat mai mult ca niciodată de ştiinţă, de cultură, de informaţie despre civilizaţia umană. M-am întors anul acesta mai mult ca niciodată la studiu şi la scris, obiceiuri mult timp neglijate din cauza unui trai de corporatist comod cu viaţa profesională de la 9 la 5. Am făcut asta cu succes vreo 3 ani la rând până când, după o pauză de vreo patru luni, am înţeles că m-am îndepărtat prea mult de la lucrurile în care credeam cândva, că prea uşor am schimbat libertatea pe care mi-o oferea sufletul meu de artist şi toate activităţile asociate, cu închisoarea securităţii unui loc de muncă bine plătit, (chiar foarte bine plătit dacă erai între primii vânzători, aşa cum eram eu), cu aşa numita stabilitate a locului de muncă la care cu toţii atât de mult visam.

Ei bine, pauzele scurte pe care le-am luat pentru a-mi creşte copiii, m-au întors către lucrurile în care am crezut mereu, care mi-au plăcut şi au adus plăcere şi satisfacţie sufletului meu. Nu şi împlinirea buzunarului 🙂 Căci se pare că scrisul, cititul, pictatul, activitățile umaniste, precum dorința de a avea o şcoală de artă cu ateliere de pictură, carte, dezvoltare personală prin intermediul diverselor metode pedagogice, nu sunt  suficiente ca să îmi întreţină trei copii şi un stil de viaţă normal. Aşa că, mă împart acum între proiecte pe care trebuie să le fac şi proiecte pe care vreau să le fac. Aici apar întrebările, toată lumea vrea să priceapă cum reuşesc să mă organizez, cum am timp să le fac pe toate şi, mai ales, de ce mă implic în proiecte care într-o societate ca a noastră nu au încă şanse să supravieţuiască.

Ei bine, aici intervin toată învăţătura şi toată experienţa pe care le-am acumulat în ultimii ani şi mai ales în ultimul an. În primul rând am învăţat că aşa cum mă trezesc dimineaţa şi privesc ziua care mi se conturează, aşa voi porni la drum şi voi încheia ziua. 

Iarna ca vara. Un zâmbet pentru fiecare dimineață.

Fă şi tu un exerciţiu cu tine şi învaţă să saluţi fiecare zi şi să zâmbeşti fiecărei dimineţi, aşteptând ca ziua să-ţi ofere ce-i mai bun. E o formă bună de anticipare şi de predefinire a destinului.

Apoi cred că trec mai uşor peste o zi dacă pe drumul către serviciu, în loc să claxonez ca disperata şi să înjur pe fitece gherțoi, ascult un Bach care mă face să mă simt mai creativă, sau o muzică jamaicană ce mă trimite cu gândul pe la plajele însorite cu nisipuri fine şi cocktailuri reci sau dacă este ora 9, ascult radioul copiilor şi mă delectez învăţând abc-ul supravieţuirii ca mamă, după ce mă întorc de la muncă.

Învaţă să scoţi ce e mai bun din orice situaţie, răsturnând-o în favoarea ta. De ce să fii nervos şi frustrat, când poţi fi vesel şi relaxat? Muzica bună face minuni în trafic!

O lume de roboței corporatiști

E simplu, nu schimbăm uşor situaţiile care apar, dar cu siguranţă suntem mai puternici atunci când alegem care să ne fie atitudinea faţă de ele

Ajung la birou, în clădirea asta rece de 18 etaje, cu oameni care par mai degrabă nişte soldăței în uniforme, veşnic nemulţumiţi, veşnic puşi pe bârfă, care mai de care iubind rolurile ingrate de zvoneri şi răspândaci. Aleg să afişez un zâmbet larg şi să salut zgomotos pe toată lumea ca să audă şi Ovidiu, dar și o pipiță care nu salută niciodată. Îmi aşez cu grijă florile pe care mi le-am cumpărat sau fructele cu care îmi voi savura pauzele mici dintre rapoarte, şedinţe şi vizite la client. Înainte eram parte integrantă cu toată tendinţa asta de critici neobosiţi ai sistemului, procedurilor şi incompetenţilor aşezaţi politic în funcţii-cheie de unde arunca bice asupra armatei de roboței. Am renunţat şi la asta, aşa cum am renunţat la înjurăturile cu care îmi începeam ziua în trafic.

Am făcut o atentă selecţie a celor cu care stau de vorbă şi a lucrurilor cu care îmi umplu timpul de lucru. Le fac pe toate repede şi eficient ca să-mi pot petrece ora de pauză de masă cu prietena mea visând la excursii în ţările calde, la momentul când voi termina de scris prima carte, la cum arată iubitul ideal, sau vorbim despre ce lucruri trăznite au mai făcut copiii mei. Avem un pact. Niciodată nu vorbim despre lucruri negative în pauza de prânz. Le lăsăm pentru weekend sau dacă sunt de serviciu, pentru orele următoare. Aşa îmi închei ultima parte a orelor petrecute la job.

Învaţă şi tu să te respecţi. Foloseşte eficient orele de lucru, începând întotdeauna cu taskurile grele, savurează-ţi cu adevărat pauaă, nu permite nimănui să-ţi răpească timpul de relaxare pe care îl meriţi. Alege cu grijă pe cei cu care îţi petreci orele. Un partener pesimist este primul de care trebuie cu tot dinadinsul să scapi. Aceştia au un comportament imprevizibil şi, mai ales, contagios.

Apoi mă îndrept cu drag către aventura după-amiezii şi serii când mă ocup în funcţie de priorităţi, de copii, de hobby-urile mele, de citit, de scris, de proiecte pe care visez să le pun cândva în practică, de un client de PR, de un articol scris cu suflet pentru femeile ”mala”.

Timp, încotro mergi/Spre ce meleaguri noi, de vis alergi?

Nu contează cât timp liber ai, ci felul în care îl foloseşti! Nu-l lăsa să se irosească, timpul pierdut este singurul pe care nici o tehnologie nu ţi-l mai aduce înapoi.

Eu nu mai am timp să mă cert, nu mai am timp să mă uit la neputinţa politicienilor şi la nesimţirea cu care s-au obişnuit să ne trateze, nu mai am timp să mă înfurii că prea mulţi m-au trădat şi m-au dezamăgit, că băncile mi-au pus poprire pe 100% din venituri dintr-o eroare pe care sper că o vor plăti cu vârf şi îndesat.

Timpul meu îmi aparţine şi îl umplu doar cu oameni şi lucruri pozitive, nu-mi aduc trecutul în prezent, îmi desenez mereu viitorul trăind fiecare clipă în prezent.

Tăcerea chiar e de aur!

 E un exerciţiu de înţelepciune să poţi accepta ceea ce nu poţi să schimbi. Este, de asemenea, o economie de energie pe care o poţi doza inteligent investind în propria persoană.

Mi-am ales cu grijă prietenii cu care să împărtăşesc toate astea, la fel şi partenerii împreună cu care vom creşte diverse proiecte, sper că şi cititorii să-mi fie pe potriva sufletului meu. Îi las pe toţi ceilalţi să râdă, să vorbească, să conteste. Oricum nu poţi să mulţumeşti pe toată lumea şi în fond nu te-ai născut ca să-i iubeşti pe toţi şi toţi să te iubească pe tine. A accepta că suntem diferiţi cu totul şi că putem contrui doar alături de cei care cred în aceleaşi vise ca şi tine este salvator. Pe contestatarii noştri i-aş sfătui uneori, dacă nu au nimic frumos de spus,  mai bine să tacă. Cu excepţia momentelor când critică este constructivă sau vine din partea cuiva căruia chiar îi pasă şi vrea să ajute.

Nu-ţi fie teamă să fii tu însăți în fiecare moment, să te bucuri de faptul că eşti diferit şi să porneşti în ceea ce faci zilnic fără să mai aştepţi aprobarea celorlalţi.

Îmi închei fiecare zi mulţumind universului pentru tot ce am bun în viaţa mea şi dacă nu citesc ceva, cu  siguranţă scriu.

M-am redescoperit şi mă redescopăr, învăţ din nou să am curajul să fiu eu însămi. Am învăţat că dacă m-am urcat într-un copac să nu mă sfâșie vreo hienă, încă aş putea să mă bucur de peisaj, ştiind cu siguranţă că da, trebuie să zâmbesc fiindcă da, mâine poate fi şi mai rău.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

3 răspunsuri

  1. Bogdan Gheorghe spune:

    Spiritul meu traieste, ci nu doar supravietuieste :p …poate doar Maria Sa Viatza, sa se chinuie sa supravietuiasca umorului meu! 😉
    Dar chiar imi place cum scrii! 🙂

  2. Florina spune:

    Foarte frumos, Monica!imi place optimisul tau!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *