Obsesia imaginii

you are not my typeCă suntem o naţie cu zeci de paradoxuri nu mai e o surpriză pentru nimeni, nici măcar pentru noi înşine. Dimpotrivă a ajuns şi asta foarte previzibil. Dacă ceva pare de neînţeles în comportamentul unui individ, străinul zîmbeşte amuzat: „lasă-l, mă, că e român”. Cu alte cuvinte, nu-ţi mai bate capul să-l pricepi.

Unul dintre paradoxurile care-mi place mie cel mai mult la naţia aceasta este nu obsesia pe care o au unii români (majoritatea) asupra imaginii lor (căci o au!), ci grija intens-internă de a nu se afla cît de posedaţi sunt de propria imagine, de parcă a-ţi cultiva personalitatea, limbajul, acţiunile şi relaţiile sociale ar fi lucruri ruşinoase, bune de băgat sub preș, cînd dimpotrivă, sunt necesare şi ţin de igiena mentală şi fizică a fiecăruia. Acest paradox vine dintr-o boală psihică naţionalizată, instalată de pe vremurile lui Pazvante din mentalităţi şi neputințe mai vechi. Toată lumea ştie ce e bine să faci (mai ales cînd e vorba de Binele tău), numai că foarte puţini sunt în stare să facă Binele pe care-l propovăduiesc… Chiar aşa, oare ce e bine să faci, staţi să ne gîndim… să nu furi, să nu înşeli, să dai dreptate şefilor ca să dormi noaptea liniştit … şi să nu, mda. Plictisitor… Păi cu asta suntem cunoscuţi peste hotare, cu furatul şi prostituţia, şi cerşitul (adică teatru ieftin) aşa că unde mai e obsesia imaginii?

Vă spun imediat. În ograda proprie. Poate să afle tot Universul că eşti un terchea-berchea, nu şi ”ai tăi”. Asta pentru că îi iubeşti, vrei să-i aperi de relele tale, să nu sufere, să nu se înșele… chestii de-astea…

oglindaaaaaMai simplu spus, ”sunt narcisist, vanitos şi obsedat de nodul de la cravată pînă la disperare, dar nu-mi place să recunosc” sau ”sunt imperfect (cine e perfect?) dar trebuie să vedeţi în mine perfecţiunea”, ”sunt ipocrit, dar numai eu am dreptul să văd asta şi atîta timp cît vorbesc despre aşa-zisele ipocrizii ale celorlalţi, atît timp cît suspectez, cît ironizez, că ştiu eu mai bine de ce, voi mă puteţi crede drept şi minunat ca un stîlp de telegraf” şi, desigur, ”îmi iubesc nevasta, dar am voie s-o înşel, că e a mea”. Mii de cazuri cu necazurile lor…

Personal, nu mă deranjează că cineva are sau nu ”caracter” (vai, ce mă distrează cuvântul ăsta!), mă deranjează că pozează în faţa mea drept altcineva, insultîndu-mi prin asta buna credinţă şi inteligența. Să explic. Nu mă deranjează că cineva e afemeiat, mă deranjează că vrea să intre în patul meu făcînd pe onestul sau pe amărîtul (depinde de caz), nu mă deranjează că cineva e sensibil, ci că face pe Gigi Duru, şi nu mă deranjează nici că cineva e Gigi Duru, ci că face pe sensibilul. Şi nu este vorba aici despre complexitatea naturii umane, de îmbinarea spectaculoasă a anumitor calităţi şi defecte, ci de un simplu avertisment în urma căruia spiritul meu intră în alertă încă de la prima impresie, iar mai tîrziu, mintea vine din urmă şi îmi confirmă ceea ce nu poate fi şters de la prima impresie.

Inefabilul, neverosimilul, magia, eleganţa, acea plutire deasupra lucrurilor, acea senzaţie de haute couture… sunt lucruri pe care la caut în oameni, mai ales la femei, pe care le consider nişte surori, mai mici sau mai mari, şi rareori le găsesc în realitate. Poate că sunt eu prea pretenţioasă! Poate că femei ca Audrey Hepburn se nasc o dată la un secol.

Acum, întorcîndu-ne la subiectul acestui articol, şi anume la oamenii obsedaţi de propria lor imagine falsă, mai devreme sau mai tîrziu, lumea te va mirosi exact aşa cum eşti: mic, prost, urît şi chel, şi ghebos, şi invidios, şi pizmaş, se va afla în sat că eşti un amant execrabil, că de după imaginea ta de sex simbol, dacă dăm puţin perdeaua la o parte, îl putem vedea pe băieţelul năucit de atîtea respingeri şi despărţiri. Cît despre tine, draga mea, se va afla într-o zi că ai burtică, gleznele nu tocmai fine, început ştrengar de celulită, că eşti răutăcioasă, bîrfitoare şi tu, ca toţi ceilalţi, şi mai puţin graţioasă decît pozezi, mai ales atunci cînd strîngi buzele a nemulţumire. Sigur că prefer să văd de la început asta, ca să mă obişnuiesc în timp cu toate defectele tale şi să ţin la tine în ciuda lor pentru că te ştiu atît de imperfect/ă, deci atît de apropiat/ă mie, care am la rîndul meu alte defecte şi slăbiciuni, poate mai rele ca ale tale. Diferenţa este că dacă eu pot vedea dincolo de stropşirile tale zilnice, tu nu poţi vedea dincolo de unghiile mele roase, dacă eu pot iubi sufletul tău de copil, maturizat prea din timp, pentru c-ai vrut să te joci de-a adulţii, tu nu ai capacitatea de a lăsa instrumentele de adult, laptopuri, agende, ace de cravată şi vreo două tone de aroganţă, ca să te joci cu mine sau să bei o cafea sub un arc-en-ciel. Şi e ok pentru mine, ştiu că aşa stau lucrurile, că nu toată lumea trebuie să rezoneze cu toată lumea şi că, uneori, suntem nevoiţi să ne punem măşti pentru liniştea noastră sufletească.

Am admirat întotdeauna oamenii care au făcut ce-au vrut, fără să dea doi bani pe imaginea lor, fiindcă ştiau că orice s-ar întîmpla vor fi mereu deasupra acesteia. Au cultivat ceea ce aveau în ei mai bun, ajungînd la performanţă sau eşec, fără să se blocheze pe o frecvenţă sau alta. S-au prins din timp că nu pot fi toleranţi la nesfîrşit, nici răi fără motiv, că generozitatea are întotdeauna preţul ei şi că toate balivernele celorlalţi nu valorează nici cît un pas al lor înainte.

De-aceea sunt convinsă că o naţiune care e mereu înspăimîntată de ce va spune celălalt (vecinul, socrul, tovarăşa educatoare sau fostul elev, arhiva de mess sau ochelaristul de serviciu) nu are cum să aibă o identitate puternic definită. Dacă ai drept călăuză în viaţă frica de ”ce spun ceilalți” vei sfîrşi la fel ca ei, căutînd dovezi şi chiar mirîndu-te sincer, atunci cînd acestea apar. Nici asta nu e o problemă, decît atunci cînd, în mediocritatea ta, te imaginezi diferit de restul.

the viewAşa că, la naiba cu imaginile pe care vi le tot construiţi. Dacă aş fi ezitat de fiecare dată cînd am apăsat pe butonul ”publică online” de teamă să nu fi sărit nu ştiu ce închipuit la beregata mea, sau dacă mi-ar fi păsat că X (care nu cunoaşte motivaţiile mele) mă crede o scorpie răzbunătoare bună de ars pe rug, sau o nerecunoscătoare alunecoasă, n-aş mai fi vorbit în veci oamenilor şi aş fi stat cuminte în banca mea, ca toţi ceilalţi cuminţi din băncile lor. Altfel, sunt fată de treabă! Şi sunt sigură că atunci cînd voi fi îndeajuns de obsedată de imaginea mea voi fi în stare să-mi ridic şi singură o statuie! Literalmente!

Cel puţin, cînd mă voi apuca de soclu, am unghiile deja rupte de cît am rînit prin nervii altora, sau de cît m-am ferit, căutînd să mă protejez de furiile lor instantanee şi, bineînţeles, de bunătatea din sufletul lor! Oh, da, mai ales asta! Aşa că am cu ce lucra, fără să mă tem că-mi sare smalţul ojei. Pînă la urmă e vorba de soclul meu, ce mama naibii!

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

3 răspunsuri

  1. Comentarii : spune:

    Dujardi Felicia a scris in 12 March, 2011 – 01:40 PM:
    trist, dar sunt de acord
    Asa e, chiar asa suntem noi romanii, chiar suntem imorali, dar vrem sa parem altfel, chiar suntem ipocriti, cel mai aiurea e ca vrem sa parem si credinciosi practicanti…asta mi se pare foarte trist.

  2. Bogdan Gheorghe spune:

    Eu mi-s Gigi-Duru, far-de chelie! 😛
    Frumos, Zully, chiar mi-a placut dizeratia!
    Multumesc!

  1. 16 august 2015

    […] Un obstacol în calea cunoașterii temerilor din propria minte este teama de părerea celorlalți. Nevoia de a cîștiga aprobarea altor persoane este prezentă în mintea noastră precum o continuă iluzie. Și tot înainte cu 5 ani de a-mi pica în brațe cartea lui Hawkins scriam despre Obsesia imaginii…  […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *