Obsesia 93: Rutina dulce-amară

Miros de lemn ars. E seara rugurilor aprinse. Aş fi vrut să ies, dar la ora la care se aprind, copiii dorm. Petarde ca nişte bombe zguduie geamurile. Mi-e teamă să nu se trezească Ayan, care de vreo patru nopţi mă ţine trează. Dorm cîte două-trei ore, dar a doua zi, deşi mă ridic clătinîndu-mă, după duș sînt ca nouă.

Sînt nişte zile ciudate, amestec de calm şi depresie. După examene, nimic nu mai e la fel. Cînd crezi că vei reuşi, fără să ai îndoieli, şi totuşi cazi, căderea e o frîngere totală.

Senzaţia este de cădere într-un spaţiu adînc. Alunecare într-un semi-abis. Nu exact în abisul la care mă gîndeam mai demult şi care este echivalentul morţii în viaţă. Semi-abisul mi se pare atunci cînd te simţi condamnat la viaţă, cînd te simţi viu şi îndurerat. Închid ochii. Mă lovesc de zidurile fîntînii. Încerc să mă agăţ de ceva..

Alerg dintr-un loc într-altul. Intru în bibliotecă. Iau zeci de cărţi pe care doar deschizîndu-le ştiu că nu le voi putea citi. Caut ceva magic. Ceva hipnotic. Bibliotecarul se uită la mine ciudat. Din cînd în cînd vorbim. În ultimele zile din urmă n-am reuşit să transmit nimic, am deschis gura ca să las să iasă sunete confuze.

Fac curat în casă. Mă mişc în transă. Încerc să fac cît mai puţin zgomot. Să nu deranjez nici măcar cu respiraţia. Fiecare lucru are locul lui şi încerc să găsesc pentru toate locul corect. O vază lîngă o carte. Un cristal lîngă o icoană. Jucăriile împrăştiate, în pătuţul cu jucării. Nu am timp să le separ şi să le rearanjez. Senzaţia, cînd mă uit la ele, este că ţipă. Vor alte locuri. Le cer scuze, în gînd, şi merg mai departe. Pe vîrful degetelor. Pachetul de ţigări, bricheta, oglinda. Dau semne că se înţeleg bine. Un spray într-un sertar metalic. Aş putea să continui la nesfîrşit să găsesc locul corect al lucrurilor. Îmi creează o stare de linişte… Vreau să mă scufund sub pătură şi să închid ochii. Să ţin în mîini materialul moale, să mă încolăcesc sub el. Dar nu am timp. Vin copiii, se alterează ordinea, totul începe să vibreze, să protesteze, să ţipe.

Aştept noaptea. Întunericul mă calmează. Fumez. Iarăşi fumez. Iarăşi fumez. Mă macină gîndul că fiind aşa cum sînt acum, îi privez pe copiii mei de ceva esenţial. Dar nu pot să văd mai departe de autoînvinovăţire şi de sentimentul de eşec, care are un gust metalic, de senzaţia de inutilitate.

Încercarea de a-i explica lui r. cum mă simt, eşuează. Bărbaţii nu pot înţelege genul acesta de căderi. Cel puţin, eu nu am cunoscut nici unul.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *