Obsesia 93: Oglinda Sarei

Sara, o combinaţie de urîtă-frumoasă, inteligentă şi cu simţul umorului căreia nici măcar eu nu-i pot rezista. Nu mă plictiseşte niciodată. Relaţia de canapea s-a transformat într-o lungă prietenie, aproape o complicitate cum vezi la bărbaţi. Revine iar şi iar, are un ciclu al trăirilor din care nu iese de vreo zece ani. Îi repet, ştie şi ea, singura ei problemă pe care o are, este frica de a deveni ea. De aici toate concesiile pe care le face neisprăvitului ei bărbat. Un scenariu absurd în care ea lîngă el este mai puţin ea. Nu i-am spus-o, dar ştie la fel de bine ca şi mine. Ca mai totdeauna cazul classic cînd în spatele insuccesului unei femei se află un dobitoc de care i-a păsat.

Azi. Intră direct în subiect, un monolog care curge în valuri. Umple cabinetul cu furia ei împotriva ei, a slăbiciunilor care o înving în fiecare toamnă. El este slăbiciunea ei. Veriga slabă.

– Am visat, visez des chestia asta, eu, oglinda, o altă femeie şi o altă versiune a mea.

O întreb:

– Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai cea din ţară?!

– Păi…aaa, stai să vezi că nu e aşa uşor, zice oglinda.

Oglindă, oglinjoară, eşti cu capu’? Cum adică, nu sunt eu cea mai şi cea mai în orice fel? Gîndesc, dar nu i-o spun, în fond are şi oglinda sufletul ei.

Şi tot aşa o ţin în vis. Mă trezesc şi gîndurile îmi fug ca trenurile. Uite cum  vine un timp şi trosc, pleosc, jap şi jap peste ochi şi peste bot, mi-o dă căcatul ăsta de oglindă. Apoi mă uit la el. Încă doarme. Ştiu că în afară de mine e o alta sau poate altele. Altele care niciodată nu au contat, aşa cum nu contează nici acum. Dar, faptul că oglinda asta pe care el sau tu sau alţii mi-o întoarceţi îi dă importanţă  aceleia şi le dă importanţă tuturor celelalte.

”Sara, fii puternică, Sara ai grijă, fii bine, ţine-ţi bărbatul acasă, poate ar trebui să te îngrijeşti mai mult, vezi că toţi și-o trag cu altele, sunt multe curve în lume, lumea e de rahat, toţi avem probleme şi poveşti, asta ţi-l fură cît ai zice.. m…e, etc.” Ştim toţi să dăm sfaturi şi lecţii pînă cînd trăim aceeaşi poveste veche de cînd lumea. Dar atunci povestea aia nu există, dacă o ignori, dispare, nu-i aşa?

Uneori accept curioasă oglinda celorlalţi şi ştiu că EU, atît de importantă, prea minunată eu, nu am avut în realitate niciodată nevoie de repere în afara mea. Şi totuşi, oglinda asta a voastră îmi zice, fato, e naşpa, zău. Ce să fac, respir adînc şi mă gîndesc că, dacă lumea e un loc de rahat aşa cum îl ştiam, atunci locul în care sunt acum e cel mai bun. Eu, acasă cu mine mă iubesc. Aici în regatul meu, cu oglinda mea. Acasă sunt eu cea mai eu, aşa cum ceilalţi sunt versiunea lor cea mai bună doar în preajma altora. Eu mă motivez singură să fiu, să am, şi să fac. Niciodată nu mi-a păsat în mod real de restul. Înăuntrul meu au fost şi bărbaţi, dar nu au contat, iar cînd au contat, nu am mai contat eu. Veşnic, aceeaşi poveste din care am fugit imediat fără regrete, fără drame. Atît pot eu să iubesc. Şi dacă vreau să mă verific în oglinda altcuiva, nu pot, sunt falsă, e ca la interviurile alea cînd sunt întrebată unde mă văd peste 5 ani. În pulă, unde în altă parte?! Aşa îmi vine să răspund. Dar nu poţi să le-o spui direct, „băh, eşti prost, sunt în mute feluri, în alea despre care habar nu ai nimic fiindcă prefer să te crezi deştept şi să ai soluţii de căcat la probleme care nu există.” Mai bine tac şi îi las să-şi fluture oglinzile, să-şi guste satisfacţia de a fi ştiut ei mai bine.

Mă obosesc, mă plictisesc, mă fac pentru un moment să cred, pînă ajung acasă, în oglinda mea, unde eu sunt cam aşa, prea mişto şi prea naşpa, prea fericită sau prea nefericită, prea tare sau prea moale, prea bună sau prea nebună, nici prea prea, nici foarte foarte, uneori aşa, alteori altfel. În toate felurile şi în niciun fel. Fiindcă mă asum şi aşa o să mor cu mine, fără să suport oameni  cu filtrele lor, cu nisipul lor în ochi, cu paie, cu răni şi coji, sîngerînd de propriile lor răni. Oameni pe care îi urăsc, de care nu vreau să am vreodată nevoie, pe care îi iubesc, rareori, dar sincer, iar cînd o fac, e pentru totdeauna.

Deci, am tot dreptul să zic „oglindă, oglinjoara, dacă nu mă arăţi cum vreau eu şi-mi place mie, eşti de căcat! Nu crezi?!

Nu aşteaptă răspuns. Se opreşte brusc. Se ridică, îşi aşază o şuviţă după ureche şi dă să plece.

– Ai terminat? îi zic, dar ştiu deja.

– Abia am început! îmi zice şi ştiu că aşa e. Femeia asta pleacă hotărîtă să schimbe lumea. Iar. Pînă data viitoare. Şi chiar îi iese. Fiindcă singurul reper care contează e chiar ea, în oglinda ei de acasă.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *