Obsesia 92: Rîul vieții

Asta e una din serile acelea în care-ți vine să ieși afară din casă și să te îmbeti în primul bar, înconjurată de tot felul de ciudați de care nu-ți pasă pentru că n-ai să-i mai ții minte a doua zi. Sau să te duci la baie să te tunzi zero. Sau să te vopsești roșie ca focul și să mai reușească să te surprindă ceva la tine. Sau să fumezi o marijuana și să nu mai simți nimic. Mă uit spre sertarul cu calmante, ”colțul de rai”. Poate pînă la urmă am să cedez tentației și-am să înghit ceva care să mă insensibilizeze pentru cîteva ore.

Mă uit spre bibliotecă, unde zace de vreo două luni caietul pe care am de gînd să-l transform într-un fel de jurnal pentru copiii mei. Dar ce să scriu în el? Ce anume din ceea ce simt sau gîndesc ar fi demn de citit de ochii lor, mai tîrziu, cînd vor fi trecut deja de douăzeci de ani iar eu poate n-am să mai fiu? Cum să încep? Aș vrea să scriu ceva ce lor le-ar plăcea să citească, care le-ar forma o idee bună despre cum sîntem noi acum, ei mici, în inocența lor îngerească, eu mare, într-o stare de mamă căreia maturitatea i-a adus o seninătate mult dorită, dar nu mă simt în stare. Sînt mamă, dar tot imatură. Sînt mare, dar tot mică pe dinăuntru. Tot se zbat în mine o mie de gînduri, de vise, sute de întrebări la fel de fără răspuns ca acum zece ani. Sau douăzeci. Sau zeci de vieți trecute.

Ce să fac, în seara asta? Așa mă zvîrcoleam și altădată, în casa alor mei. Agitată. Visătoare. Revoltată. Ascultam muzică, nopțile, vara, cu ferestrele larg deschise prin care intrau pînă mă amețea mirosul de crin imperial. Încă și azi mă obsedează mirosul de crin imperial. Mă îmbată. De nopți. De vise. De un viitor pe care nu reușeam să-l descifrez. Aveam prietene care știau cum va fi viața lor la 25, la 30, la 40.

Eu nu reușeam să văd mai departe de ziua de mîine. Nu reușeam să mă vizualizez în nici un viitor. Credeam că 30 va fi limita mea de vîrstă. Am trecut cu mult de treizeci. Cum? Habar n-am cum. M-am lăsat dusă de viață ca și cum ai inta într-un rîu, te-ai așeza cu burta în sus pe o foaie imensă dintr-o specie ciudată de plantă, și te-ai uita în sus, spre stele. Și te-ai tot uita în sus, și te-ai tot lăsa purtată de rîu, pînă cînd, într-un final, te-ai trezi că apa te-a dus departe, într-un loc de unde orice întoarcere e imposibilă.

Așa a fost, dau mărturie. Am fost dusă departe, tot mai departe de un rîu misterios cu sens și curs unic. Prin rîul asta am ajuns aici unde sînt astăzi și de unde nu-mi mai e posibil să mă întorc, mai mult decît cu gîndul, la punctul de plecare. Punctul de plecare s-a micșorat atît de mult încît doar în memorie îl mai pot vedea. Cu ce să umplu jurnalul? Poate nu e momentul lui. Dar, cunoscîndu-mă… va veni vreodată acel moment? Am să încetez vreodată să mă zbat? Am să găsesc răspunsul la întrebările vieții mele? Și, mai greu încă, mă voi fi găsit pe mine? Mă voi fi împăcat cu mine? Mă voi fi iubit? Cînd mă opresc din scris mă asaltează tot felul de refrene de melodii de atunci și de acum, fac explozie în timpanele mele. Și e o melodie de fond, una fără nici un vers, fără un cuvînt, ceva ca o voce care se zbate să iasă din profunzimi, să ajungă la lumină, o voce care mă umple de o implorare mută, de un îndemn, de o chemare, o voce care mă lasă fără respirație, într-atît mă umple de intensitatea cu care mi se adresează… sînt obosită, surescitată.

Asta e una din nopțile în care mă cheamă trecutul. Să-l retrăiesc, să-l înțeleg. Dar sînt atît de obosită de mine că aș lua locul unei pietre. Își amintește cineva cu adevărat unde a început povestea? Unde a început el sau ea să fie? Eu nu-mi amintesc. Și dacă mă gîndesc profund de tot, pînă aproape cad într-o gaură neagră, ajung doar acolo unde mama ne citea ”Puiul” – de Ioan Al. Brătescu-Voinești, la grădiniță, și la durerea sfîșietoare de la finalul poveștii. Cred că îmi amintesc cum am plecat țipînd din clasă și m-am ascuns într-o magazie plină de mobile vechi, m-am băgat tremurînd sub o masă unde m-a găsit mama, și plîngeam, țipam, m-a scos de acolo cu forța. Cred că îmi amintesc că am auzit-o spunîndu-i, lui tata: ”copilul asta e mult prea sensibil”. Dar poate e doar o amintire fabricată. Poate că ceea ce văd în minte e doar imaginea fabricată de spusele lor. Dar, deși s-ar putea să fie false imaginile, nu este și amintirea acelei dureri. Atunci s-a dat tonul.

Închei și mă duc să fumez. Dacă aș continua să scriu, aș intra în copilărie și aș fi tentată să scriu despre.

Mă consider o supraviețuitoare, totuși. La cîtă sensibilitate am îndurat, aș fi putut să fiu demult „în partea cealaltă”. Și nu că n-aș fi vrut. Nu că nu m-aș fi gîndit la zeci de feluri în care aș fi vrut să plec. Doar că rîul nu mi-a permis să ies din el nici cît să mă șterg pe mîini. Coincidență sau nu, mereu am locuit în apropierea unui rîu.

Jurnalul pentru copii va trebui amînat pentru cînd mama va crește.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *