Obsesia 91: Mai tare ca prozacul

11947431_899051880174828_8036598572941725756_nMă pregăteam să dorm și deodată mi-a sărit în playlist Muse – Sing for absolution. Pe melodia asta am fugit de tine. Pe melodia asta ai venit după mine. Și cînd m-ai găsit tot acolo unde mă știai, te-ai prăbușit în fotoliu ca și cum făcusei un efort supraomenesc de a te desprinde de rutină – casă, slujbă, statul în trafic între aceste două drumuri și deodată un popas. După miile de ore la fel, după zecile de mii de minute asemenea, în sfârșit un popas.

Ai fi putut fi stabilitatea din viața mea, dar ai ales, după ceva vreme să te întorci la rutina pe care o macini și acum. Tu măcar ai rămas cu un popas. Eu cu un cîntec spre absolut. Și o lipsă acută de prozac. Și cînd ziceam odată că n-am cunoscut pe nimeni care să ia prozac, două prietene mi-au mărturisit în aceeași zi că sunt pe prozac. Păreau să se simtă ok cînd vorbeau cu mine, dar nu bag mîna în foc cît de ok eram toate trei. Ce legătură are asta cu absolution, să mor dacă știu, dar mintea omului e ceva atît de complex încît las mîna să scrie, să apese la nimereală pe taste, ca și cum ar ști singură cum să lege cuvinte, las mintea să alerge, să zburde, sau să facă borș. Puteam s-o las să doarmă, dar mi-au ieșit ăștia în cale cu muzicile lor ca pisicile negre într-o zi de 13. Trebuie să recunosc că am avut un șoc cînd l-am văzut pe solistul de la Muse, dacă n-ar fi fost în trupă, ar fi fost genul de băiețel pe care-l trimiteau ăia mai mari să le cumpere pizza și bere. Ce ți-e și cu muzicile astea, scot poate din minți pe oricine, pot păcăli pe oricine. Neterminatul ăsta de la Muse m-a făcut să mă îndrăgostesc de tine sau măcar să-ți las iluzia asta. Îmi pare rău, n-a fost asta intenția mea. Chiar am vrut să te iubesc, dar n-am avut pe cine. În tine locuia un suflet pierdut.

12004817_910599972353352_4452753320538841058_nLa Undisclosed Desires deja erai poveste moartă și îngropată, iar eu mai trăisem 9 vieți pe lîngă. Să trăiești 9 vieți în plus înseamnă să faci 8 salturi mortale și să te pui în situații neobișnuite, să te expui pînă la derută, ca atunci, ca-n noaptea pe care am trăit-o visînd eu la absolut, tu la stabilitate. Era un august sufocant, în timp ce tu te prăbușeai în brațele mele, eu mă trezeam la ceva nou, o stare nemaiîntîlnită de neliniște, ca o toamnă interminabilă și arămie, sufletul meu se vestejea și întinerea în același timp. Frunze, petale de flori trecute prin vară și resturi de stamine pluteau în aer și se întorceau de pe o parte pe alta, lăsîndu-mi în inimă semințe ce vor rodi într-o primăvară cînd voi poposi eu undeva de data asta, c-așa-i în tenis.

Sunt amintiri stîrnite de melodii, așa cum vîntul stîrnește anumite frunze din toamnele anumitor suflete. Oare eu ce melodie sunt în sufletul cuiva? Și cine o cîntă? Apoi mă-ntorc la fetele-prozac, rănite pe moment – unul care poate dura ani. Mă ridic, deschid ferestre, apăs pe taste, pe butoane, pun alte căști și-n timp ce-mi torn în cana pe care scrie Chance, Amour și încă ceva, îi povestesc uneia dintre ele că absolutul nu există, că eu l-am căutat timp de 9 ani și 9 vieți și că suntem doar niște triste popasuri ale altora prin viața noastră, în timp ce noi ne mișcăm spre nicăieri, ducînd cu noi aceste fragmente ca pe mici blesteme sau mari binecuvîntări. Depinde din ce direcție bate vîntul.

Azi a fost unul dulce, din Sud. Avea arome de flori de cireș și ploua cu petale albe peste nostalgii. Din depărtare se auzeau glasuri de oameni veseli și frînturi de rîsete ca niște clinchete, semn că mai există bucurie prin jur. Numai că nu e noastră. Sau or fi și ăștia pe prozac și încearcă să-și revină dintr-un șoc. Uneori putem funcționa pentru alții ca electroșocuri. Ne resuscităm unii pe alții, dar ne și lăsăm la murit. ”Te mai pot omorî încă o dată?” ”De cîte ori vrei tu, dragule!” Așa sunau niște sms-uri. Și n-am glumit, știam că sunt rezistentă la înjunghieri pe la spate, de cîte ori încerca să mă omoare ca să scape de obsesia care eram pentru el, de-atîtea ori făcea lucrul pe jumătate. Îl apuca mila sau îi tremurau degetele. Nu putea să ducă nimic pînă la capăt. Nici măcar o iubire. Nici măcar un orgasm. Trăia pe jumătate, iubea pe jumătate. Futea pe jumătate. Să mai băgăm un sing for absolution și se înmuia, ai dreacu ăștia de la muse, eu chiar nu-i mai suport.

12049177_912642662149083_2874102671439176_nOricum, ca să termin pe un ton pozitiv, pînă la urmă a reușit să meargă mai departe cu morțile mele în suflet, în timp ce eu am călcat pe ele, cu moartea pe moarte călcînd, vorba aceea.

Dacă l-aș vedea azi? Ce-aș face? Probabil că aș dormi. Un somn adînc, cu vise puține, în care tu nu exiști pentru că, nu-i așa, numai ucigîndu-mă ai înțeles că mă vei putea trezi. Numai că e o realitate simplă, golită de sens. M-aș uita la el ca la un străin, ca la un om care a fost lăsat în urmă din cauza slăbiciunilor lui. Dacă m-ar vedea el? Același lucru. Pînă la urmă fiecare s-a pregătit cum a știut mai bine pentru alte indiferențe.

Nu vor mai fi seri de povești, îmbrățișări, alinturi, mîngîieri pe păr. Nu vom mai mirosi a soare și a flori sălbatice, nu vom mai gusta sarea trupurilor, nici nu ne vom mai privi în ochi ca și cum am fi descoperit enigmele vieții. Nimic. S-a terminat cu absolutu încă dinainte să înceapă.

Și-odată ce înțelegi asta, wow, e așa ca o revelație. Poți să arunci pastilele la ghenă, totul devine rotund în mintea ta. Îți dai seama că toată viața n-ai făcut altceva decît să cînți pentru proști.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :