Obsesia 90: Drumul spre singurătate

11753719_1094976790529866_5193072444090020507_nFiecare ruptură e prilej de reinventare, dar firește puțină lume e în stare să privească lucrurile astfel. Am coşul de gunoi plin de vechituri în noaptea asta. Nimic nu s-a schimbat, ori dacă e aşa, clar că peste alţi nouă ani, la fel vom sta de vorbă.

O oboseală dulce ca o sfîrşeală plăcută a pus stăpînire pe oasele mele, ca atunci cînd te întorci dimineața acasă de la o petrecere și vrei să scapi de tipul care nu înțelege asta. Te gîndești cum să te trîntești mai repede în patul cel mare, dar în același timp te irită gagiul care face strategii cum să te sărute la plecare, iar tu faci strategii cum să eviți să se întîmple asta. Și asta te obosește mai tare decît toate orele alea nedormite. Toată viața mi-am dorit și am cerut de la oameni să-și pună dracului intuiția mai mult la încercare. Ne-am fi salvat unii pe alții de multe momente penibile.

Cu toate astea, nu sunt o dură. Și chiar în istoria celei mai dure femei tot există o poveste care nu s-a întîmplat sau care s-a stins înainte de vreme.

Am hoinărit destul pe străzile dragi, cele din anul cu pricina, aproape să uit felul deşart în care căutam cu privirea printre oameni, printre maşini, un anumit bărbat. Aici propriul meu trecut izbucneşte la fiecare colţ de stradă. Crîmpeie de amintiri, răzleţe fizionomii fără riduri şi fără fire de păr alb în barbă. Prietenii trecătoare. Rîsete vesele și nevinovate ca niște clinchete de pahare. Un ospăţ cu miros de alge şi de piele bronzată. Ospăţul tinereţii. Al vigorii. Vîntul surd și indiferent peste toate astea.

­11949294_899602620119754_5699371479427598139_n“La ce te gîndeşti?­­­­, l-am întrebat într-o doară, într-o dimineaţă de primăvară, cînd berzele cloncăneau în cuiburile lor. Le auzeam prin fereastra deschisă. Str. Republicii, et 1. Mă ţinea în braţe protector ca pe o povară dragă. ­­“La viitor”, mi-a răspuns, dar încă nu-i fusese sufletul deteriorat. Credea că viitorul e ceva sigur, numai să se gîndească la el și totul va fi în regulă. Ei bine, uite acum bucata aia de viitor…

Ştiam că vrea să plece din ţară, că vrea să trăiască după legile lui. ­“Şi-acolo, undeva, printre planurile tale de viitor există un loc şi pentru mine?­­”, l-am întrebat, alintîndu-mă. M-a strîns la pieptul lui aşa cum strîngi singura făptură dragă care exista în viaţa ta şi mi-a şoptit cu voce caldă, blîndă: Da! Mi-aș fi dorit să nu fie chiar așa de sigur pe el. A fost cea mai frumoasă promisiune din viaţa mea. Ca să nu-i zic minciună. Ideea e următoarea: că am avut atunci o străfulgerare, ca și cum pentru o infinitezimală secundă mi s-a permis să văd viitorul, și-am țîșnit din brațele lui ca să nu mai prelungesc o istorie cît o părere de rău.

Fireşte că nu mai sînt demult în planurile acelea. N-am fost niciodată, dar acum 10 ani bărbații știau să mintă frumos. Am ajuns să apreciez asta, în locul unei brutale sincerități care a devenit șablon ca urmare a prea multor clișee. Nu e ciudat că nu ne mai ia nimic prin surprindere în ziua de azi?

Dar de ce de fiecare dată cînd mă reinventez ajung acolo unde trebuie, adică tot în locul de unde am plecat?

12803311_345667165556890_493481680939404443_nCînd ceţurile se ridică, reinventarea la mine e sinonimă cu redescoperirea. Salut cu mîna dreaptă cealaltă eu de pe partea opusă, unde parcă pe un deal stau cocoţată şi aştept. Mă aştept. Fără să obosesc, ca şi cum aş şti că orice s-ar întîmpla sînt acolo. Să mă recunosc, să mă iau de mînă şi să merg mai departe. Acesta e viitorul meu, unul pe care nu-l ating niciodată, orice s-ar întîmpla merg mai departe.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :