Obsesia 89: Exagerări

11707688_863972407016109_1282933116623362863_nDar tu cînd mai vii pe strada mea? Cînd o să-ţi mai faci timp să treci pe sub fereastra mea? Te-am aşteptat şi aseară, lumînările au sfîrîit domol pe pervazul de lemn scorojit de ploi, mistuindu-se în tăcere în vîntul cald al nopții. Era atîta linişte în garsoniera mea că nu mi-a mai rămas decît să privesc umbrele astea cunoscute, care-şi vor schimba proiecţia peste o lună. Poate că voi dispărea și de-aici, ce e o lună? De la balconul meu nu-mi voi mai arunca atent privirea în depărtare căutînd să te disting printre alte umbre ale întunericului. Mi-ar plăcea să ştiu că te desprinzi de după scoarţa unui copac, că-ţi stingi ţigara încet şi urci la mine. Mă găsești adormită într-un fotoliu sau proiectată printre umbrele mele, dansînd aproape în fiecare seară și luîndu-mă la întrecere cu formele şi imaginaţia. Sunt fiica întunericului, îmi plac pînzele de păianjen, firele alea subţiri, aprope invizibile, de care te lovești cu fruntea cîteodată, cînd cauți ceva într-un cotlon, într-un pod, într-o mansardă sau cotrobăi pe raftul cu amintiri. Mi-aş brăzda pielea fir cu fir pînă aş deveni plasa pe care s-o rupi, pe care să mi-o urzesc din nou în fiecare noapte.

De cîte ori am făcut asta, ai idee? Ai idee de cîte ori în miez de noapte, cînd insomniile mă ţineau trează, m-am gîndit la tine? De cîte ori nu m-am întrebat ce faci, ce pe cine mai iubești, ce muzica mai asculți sau dacă te simți mai bine acum, că m-ai renegat pentru veșnicie?

11074155_803780826396795_3975753328844568068_nȘtiu, exagerez. Noaptea totul devine posibil. Noaptea clopotele bisericilor urcă spre ceruri şi inima înlemnește ca într-o scoarţă putredă, ca şi cînd ar fi bătută de ploi şi furtuni şi de fulgere şi se prăbuşeşte fără zgomot, în praf, decojindu-se de suferinţe foaie cu foaie. Ca un copac care văzut prea multe. Peste toate astea curge lin vaietul trist al unei viori, ca un bocet slab, tremurător de lacrimi, ca şi cum şi-ar tîngui esenţa din care a fost făurită. Doar s-o atingi, doar să-i mângîi strunele şi-şi va spune povestea. Fără nicio ezitare.

Ei bine, sunt sărată în noaptea asta, tu, tot atît de singur, tot cu obrazul rotund şi amar? Tot cu ţigara între buze?

Exagerez, da, ştiu! Tot aşa şi nuferii exagerează cu frumuseţea lor, tot aşa şi ciutele cu ochii lor mari și umezi, tot aşa şi tigrii exagerează cu sălbăticia lor, tot aşa trandafirii cu spinii lor ascuţiţi, e în firea anumitor lucruri să exagereze prin esenţă. Nu e vina lor, ci a naturii. Nu te poţi mînia pe firea lucrurilor. Le iei aşa cum sunt, nu te poţi lua la harță cu stîncile sau să ceri dragostea cu sila florilor de colț. Aşa cum nu poţi exagera niciodată în iubire, în chiar această exagerare stă toată esenţa și frumusețea ei, iar cine n-a făcut tâmpenii din dragoste şi nu s-a acoperit de ridicol măcar o dată în viaţă, nu mă interesează cît de molcom a iubit. De-aia spun că nu aş fi surprinsă dacă într-o zi te-ai ridica mai devreme de la masa ta şi ai veni.

imbratisareTe aştept oricum în toate fleacurile din jur, în micile întîmplări pe care le iau ca atare, fără să le comentez sau fără să conteze, noaptea ele dispar, noaptea eşti mereu cu mine. Ţi-aş putea desena conturul trăsăturilor de cîte ori ai poposit pe perna mea, de cîte ori te-am îmbrăţişat cu blîndeţe, chiar şi cînd fizic nu erai, de cîte ori te-am privit dormind fără să ştii, de cîte ori te-am vegheat să nu cazi în neştire sau în neantul uitării.

Dar pînă și veșnicia are un termen limită. Azi noapte, după ce mi-am stins ţigara, am adormit aşa, cu fereastra deschisă. Vîntul verii mi-a lins sarea de pe trup. Lumînările au oftat şi s-au mistuit într-un vis, în care tu deschideai ușa tîrziu, mă luai în brațe şi alunecam amîndoi într-un non-timp, într-un nonsens, într-o non-poveste, într-un că de n-ar fi nu s-ar povesti.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :