Obsesia 87: Acoperișul

11050694_1095559343804944_7239960646901260186_nDar o dată pe saptămînă, măcar o dată, erai altcineva. O dată pe săptămînă te ascundeai în mansardă sau te îngrămădeai în lobby, alături de ceilalți, aterizați pe-acolo din greșeală. Însă de-acolo puteai fugi pe acoperiș de oricine te deranja cu insistențele sale. Cum majoritatea avea rău de înălțime și nu-i plăcea nimănui singurătatea, de cele mai multe ori veneam doar eu aici. O singură dată am avut companie un pescăruș, dar asta nu se pune. Oricum a fost o companie mai plăcută decît un om.

Dacă chiar nu doream să fiu găsită, trăgeam și chepengul peste lumea de jos. Pe acoperiș era întotdeauna liniște, chiar de mai răzbăteau pînă la mine vocile celor rămași pe plajă sau clinchetul farfuriilor pe care le spălau cei de la restaurant. Odată ce timpul trecea, insula se liniștea, forfotele oamenilor se retrăgeau, rîsetele se stingeau ușor, unul cîte unul, pînă se auzea dar respirația domoală a mării. Pe insula adormită era atîta liniște, încît puteai să-ți auzi gîndurile de-acum 10 ani. O liniște care era spartă din cînd în cînd de vuietul molcom al valurilor care mureau pe țărm.
Dar acolo, pe acoperiș, puteai să te întinzi pe jos, chiar pe smoala rămasă caldă și încă moale de la soarele de peste zi. Nopți la rînd smoala aceea a fost salteaua mea, iar pătură bolta cu stele. De acolo, priveam unele ferestre luminate un etaj sau două mai sus, din vilele alăturate, mai spre dimineață, cînd mi se făcea somn și brizele mării erau tot mai răcoroase, puteam vedea viețile anumitor oameni. Se pregăteau să înceapă ziua. Oftam, încă un chef s-a dus… și mă apuca nostalgia. Dar pe acoperiș nu mă vedea nimeni printre propriile rotocoale de țigară, acolo jos trebuia să joc mereu alt rol, aici sus puteam fi eu însămi sau măcar să încerc să fiu într-o permanentă stare de trezie.

11796223_888118474614719_6701120715070341973_nUneori, după zbînțuielile și ironiile de o noapte, vrăjelile cu unu sau cu altu, clipele astea către dimineață, cînd miroseam cafeaua pe care alții și-o făceau la ibric o fereastră mai sus de mine, sau o fereastră mai jos, cînd vedeam cum umblau prin pijamale prin casă, încă adormiți, îmi imaginam o viață normală, cu soț și copii și vizite la bunici, cu rotire de anotimpuri și rutini obișnuite, cu grădini de flori și cafele pentru soț, cu zăngănit de vase în chiuvetă și bărbat care face duș dimineața în timp ce eu îi pregătesc micul dejun. Atunci era momentul cînd voiam să plec și eu spre casa mea. Dădeam chepengul la o parte și coboram scara, cu pantofii în mînă, să nu fac zgomot.

Nu s-a mai făcut demult un chef. Unul în care să ne jucam de-a alții și să ne mințim pe noi înșine că putem uita de griji, de sisteme, de inundații, de iarnă, de apocalipsa de la televizor, de comerțul cu sufletele noastre, de ratele de la banca, de viitorul nu tocmai roz, de casele de la țară făcute praf în care se zbat în uitare giumbușlucurile copilăriei. Să fim din nou minunați în inconștiența noastră și să ne păcălim că măcar pentru o noapte putem fi fericiți.

Mulțimea aceasta oribilă, care mă rănește. Atît de mulți oameni.  Oamenii de ieri, de mîine. Oamenii de azi. Nu-mi plac cuvintele folosite prea des. Chiar nu-mi plac. Unii oameni sunt ca niște plăci de patefon puse pe repeat. De s-ar auzi.

1503358_813857508707483_7038062584608711267_nChiar acum, scriu într-o agendă, despre acoperișuri și mansardă, acolo unde aerul e rarefiat. Și, evident, sunt din nou pe acoperiș. Același de-acum cîteva nopți. Am tras chepengul între mine și restul lumii ca să pot scrie pe genunchi, ghemuită ca o pisică pe acoperișul fierbinte. De undeva de jos, se aude cineva cîntînd la chitară. Se pricepe și cred că știu cine e. Un tip cu plete lungi și cu degete osoase, ca mai toți chitariștii.

Îmi trece prin minte că totuși aș avea mai multă intimitate dacă ajung pe plajă. Pot face asta. Măcar acolo e doar vuietul mării și nisipul rece, nu sunt distrasă de viețile pe care le văd prin ferestrele luminate ale vilelor de vacanță. O boare de vînt trece pe deasupra palmierilor și aduce spre mine un iz dulce, ca o mîngîiere blîndă. Simt cum mi se strîng sfîrcurile pe sub bluza de mătase. Atît de tare că încep să mă doară. O aromă vagă de mare amestecată cu alge umede și mirosul a sute de oameni care dorm sau fac sex în orele astea mici din noapte. Minus cel care-și cîntă singurătatea la chitară. Numai cînd ești singur poți cînta atît de bine. Mirosul de nisip umed sărutat de o mare furioasă într-o noapte rece de aprilie plus aceste acorduri sunt ceva ce-mi amintește de serile romantice de la malul altei mări.

Sunt o străină într-un oraș străin de pe malul străin al unei mări și mai străine.

Mi-ar prinde bine acum o înghițitură de brandy. M-ar încălzi pe dinăuntru ca un sărut mult așteptat. Oare ce s-ar întîmpla dacă aș coborî și m-aș așeza tăcută în fața celui care cîntă la chitară? S-ar opri? Ar continua?

Îmi amintesc de don Segundo care mă-ndemna zilele trecute să beau și ochii-i sclipeau în noapte ca și cum băutura m-ar fi făcut să-mi pierd mințile și să-i cedez. Nu știa, bietul, că atunci cînd beau sunt mai lucidă și mintea mea taie mai bine decît un bisturiu. Am băut și m-am prefăcut amețită doar ca să-i fac plăcere. Am făcut pe bețiva doar ca să mă dezechilibrez și să-i cad în brațe. Tremura tot, vibra la fiecare sunet pe care-l scoteam, la foșnetul rochiei și la dîrele de parfum pe care mi le respira de pe umeri și de pe gît. Vîntul îmi înfoiase părul, iar din genele negre curgeau promisiunile mai ceva ca rimelul. I-am zis că mă duc să-mi pudrez nasul și nu m-am mai întors. Am urcat tot aici, sus, pe acoperiș, unde știam că nu mă găsește nimeni, dar de unde puteam vedea toată insula și unde nu puteam fi decît eu însămi. Îmi imaginez că după o vreme s-a întristat și s-a întors în camera lui, că poate s-a simțit păcălit, dar e problema lui.

11921807_808728342580287_7761385664317447941_nÎn orice caz, bărbații nu vor femei cu lacrimi în ochi, iar eu dacă mai stăteam să joc teatru în fața lui, m-ar fi bufnit plînsul, unul de-ăla amar, venit de nicăieri. Bărbaților le plac companiile vesele, pregătite să cedeze, deși rezistențele au mai mult farmec. Dac-aș fi bărbat aș gusta mai mult tensiunea unei rezistențe decît o pradă ușoară.

Cînd am trecut atunci pe lîngă barman, s-a uitat îngrijorat la mine. Nu, amice, nu sunt chiar atît de beată. Doar ard pe dinăuntru. E un foc care nu se mai stinge. N-ai cum să-nțelegi, deși s-a dus vestea că voi, barmanii, sunteți niște psihologi minunați.

Îi era teamă să nu cad. Ei bine, o să cad doar dacă așa am eu chef, idiotule. Aș fi putut să mă prăbușesc acolo și să mă-ngrop în nisip sau mai bine m-aș fi lăsat să cad pînă cînd cineva m-ar fi cules de-acolo și ar fi fugit cu mine în lume. Sau aș fi putut să mă arunc în mare sau aș fi putut tot atît de bine să mă arunc în vidul lumii. Idiotule! N-o să știi niciodată dacă trebuie să mă inviți în camera ta sau dacă să-mi torni în pahar încă un brandy ca să rămîn.

Tot eu trebuie să-ți spun. Evident nu i-am spus nimic. Mă plictisesc bărbații care nu știu ce să facă. Am trecut pe lîngă el ușoară ca o briză, i-am aruncat cel mai frumos zîmbet și am fugit pe acoperiș, departe de don Segundo și mai aproape de cer.

Asta a fost acum cîteva seri cînd nu cînta nimeni la chitară. Acum vîntul de aprilie trece iar peste mine și singura alegere pe care trebuie s-o fac este dacă mai rămîn aici, suspendată între două lumi, sau cobor. Plutesc între două alegeri ca un trandafir rupt din grădinile pierdute ale Semiramidei.

Scrisul amestecat cu alcool, plăcerea cu durerea. Mă ridic, mă dezghemuiesc, rup foile din agendă și le arunc departe, peste case și palmieri. Vîntul le ridică și le duce mai departe. E timpul să mă arunc și eu în pat.

 

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :