Obsesia 85: Umbra

11988712_899993690080647_3934169605238376380_nȘtii că ți-am zis așa într-o zi, chiar înainte de a ne despărți: ”simt că vine ceva, odată cu toamna vine ceva. Mereu se întîmplă asta, în fiecare an.”

A trecut cam un an de-atunci. Aproape că uitasem de tine cînd mi-ai apărut din senin în cale.

Era o vremea potrivită pentru pierdut timpul, pe o terasă, ceva. Vara se mai legăna alene pe sub norii încărcaţi, şi mă gîndeam aşa, în timp ce mă plimbam, că mi-ar plăcea să întîlnesc un om, cineva din trecut să se desprindă din zidul scorojit al ruinelor mele, pe care pășeam cu grijă ca nu cumva să dispară de tot. În orice caz, s-a întîmplat.

Mi-ai ieşit chiar tu în cale, sau poate că gîndul meu te-a adus, pentru că mie, una, mi-era teamă să vin din nou către tine. De fapt, nu era atît teama cît certitudinea că aveam de-a face cu un nou viitor regret. Exact ce-mi doresc, o viaţă plină de regrete.

Dar îmi spuneam așa, într-o doară, în timp ce mă îndreptam spre nicăieri, cu un gol de-ăla în stomac, un gol care te rîcîie îndelung în viscere, că ce bine ar fi dacă mi-ar ieşi în cale fie şi-un regret. Măcar aş trăi ceva, chiar dacă la bătrîneţe o să cînt și eu, ca toți nefericiții, no, rien de rien, je ne regrette rien.

Oamenii care n-au regrete chiar n-au trăit, acum sunt convinsă de asta. Cum să ajungi la capătul vieţii fără să ai colecţia ta de regrete? Adică chiar aşa, nici măcar tinereţea să n-o regreţi? Sau că n-ai iubit îndeajuns? Sau că n-ai ajuns să-ţi iei rămas bun cînd trebuie de la cine trebuia? Oamenii care n-au regrete mint. Întotdeauna e cîte unul despre care nu vrei să vorbeşti pentru că este prea dureros. Că-l alungi, e cu totul altceva.

Deci, iată-mă umblînd brambura prin orele astea care înaintează în toamnă. E o stradă cu multe case, vile cochete cu grădini încă verzi şi copaci cu crengi înalte. E o stradă pietruită şi paşii noştri pierduţi, se apropie din sensuri opuse, ca şi cum ar urmări nişte acorduri de jazz. Un jam session ale cărui acorduri picură pe silent mode pe nişte suflete amorţite, sub o vreme mohorîtă, tristă şi plînsă, o vreme de stat în casă şi de numărat regrete. Ne trezim față în faţă şi tresărim. Dacă nu aş fi fost atît de cufundată în propriile mele gînduri despre nonsens, l-aş fi zărit şi aş fi trecut pe partea cealaltă, ca să evit o întîmplare banală. Cred că şi el tot aşa ar fi făcut. Ne-am fi făcut că nu ne cunoaştem. Nu suntem singurii care procedează așa. Dar uite că ne-am trezit dînd unul peste altul şi am fost luaţi atît de prin surprindere că primele secunde ne-am privit în tăcere. Muzica din capul meu s-a oprit şi dintr-o dată a căzut înserarea.

naluca”Ce mai faci?”

”Nimic. Mă plimb.”

”Vrei să te conduc acasă? Să nu ţi se întîmple ceva.”

”Ce să mi se întîmple.”

”Nimic.”

Am luat-o împreună în aceeaşi direcţie, total opusă casei mele. Să nu mi se întîmple nimic. Dar dacă tot suntem aici, eu vreau să mi se întîmple totul. Nu mă mulţumesc cu puţin. Iar nimic e atît de puţin.

În timp ce bezna creştea, norii deveneau şi mai grei, dar erau la fel de nehotărîţi ca şi noi.

”Nu mă grăbesc nicăieri”, am zis din senin.

”Nici eu”, a zis el.

”Am ieşit doar să mă plimb”. Să-mi port tristeţile prin lume. (Asta am gîndit-o doar pentru mine).

”Și eu”, a zis el. ”Vrei să bem un vin?”

Sau să ne ținem de mîini (dar n-am îndrăznit să-i spun). N-am răspuns nimic. Mă gîndeam.

”Sau un ceai. Sau o cafea”, a spus el.

Cuvinte stropite cu vin, relaxare. Acum chiar se lăsase de tot întunericul. Ne auzeam pașii moi cum calcă peste primele frunze căzute.

”Acum eşti altfel”, zice.

Acum mai vii de-acasă, mă surprind zîmbind ca şi cum mi-ar fi fost dor, ca şi cum mi-ar fi fost tare dor, ca şi cum dînd la o parte toate zilele scurse de cînd a plecat trîntind uşa în urma lui, toate deciziile luate pe moment, toate regretele cărora niciodată n-o să le dau de cap, îl văd pentru prima dată, surprinsă fiind de bucuria că este aici, lîngă mine, într-o zi cînd nu aşteptam nici o bucurie, chiar dacă știu că mîine nu va mai fi. Dar oare chiar era bucurie? Şi dacă nu era, cum să numesc ce simţeam crescînd în inimă? Bătaia asta în plus? Chicotitul ăsta vesel din suflet?

12036662_911789445567738_4089397558288335453_nAm intrat într-o ceainărie, doar pentru că părea că e cald înăuntru. E o ceainărie cunoscută, citeam dimineţile revista presei acolo, într-o vreme cînd eram iubită de altcineva. Sau poate că nu eram, aveam doar impresia că sunt. Oricum din povestea aceea n-a mai rămas nimic decît ceainăria asta. Muzica bună, dată în surdină, cît să te auzi vorbind, dacă mai aveam ce să ne spunem, dacă nu, o porţie de tăcere la un ceai aburind, e bună oricînd. Şi preferabilă.

Dar n-am cerut ceai. Te-am lăsat pe tine să ceri ce vrei. Mie chiar nu-mi pasă, nici nu trebuia să fiu aici, ci înapoi, în drum spre casă. Poate că la ora asta aş fi fost în pat, cu o carte în braţe, picotind.

Şi-n timp ce aşteptam vinul (era o ceainărie în care se servea și vin, nu vă mirați), m-ai întrebat:

”Cine eşti tu, Seherazaad?”

De zici că aşteptam întrebarea asta de secole, ţi-am răspuns:

”O umbră.”

Şi-am stat aşa ca două umbre sorbindu-ne vinul roşu, în ceainăria aceea vătuită de zgomote, unde nu aud decît tainele tale nerostite şi ghicesc că asta e despărţirea adevărată. Nu cu uşi trîntite, ci cu liniștea dintre cuvinte. Nu că nu aveam ce să ne spunem, dar aveam mai multe de tăcut.

Pleoapele lui sunt grele ca vremea de de-afară. Îl iau de mînă, simt nevoia să-i prind degetele, să le mîngîi. Are mîna caldă şi ușoară și ce mişto a capitulat într-a mea. Poți să zîmbeşti ștrengărește chiar și cînd închizi un capitol. E un dar că s-a putut întîmpla asta, că nimeni n-a dispărut ca măgarul în ceață.

Dimpotrivă, a apărut din neant cu niște reviste sub braț și o carte cu coperta zdrențuită. Mi l-am închipuit citind prin metrouri.

Tot aşa şi tu, ca şi mine? Acelaşi gol? Aceeaşi foame nestăvilită de viaţă? Aceeaşi poftă de a muşca, de a te încorda încă o dată? Dacă îţi mai zîmbesc încă puţin dincolo de tristeţile mele, o să crezi că e o capcană? Mai bine nu-ţi mai zîmbesc.

Redevin gravă, deși în sufletul meu se aude un clopoțel.

”Ce citești?”, îl întreb.

”Nebunii frumoși ai marilor orașe”.

”Noi suntem ăștia”, îi spun.

”Ai citit-o?”

”Nu mă dau în vînt după Fănuș. Dar e un titlu care merită ținut minte.”

M-a încălzit vinul, e bun, tu taci şi am uitat să ciocnim. De altfel, pentru ce naiba am fi ciocnit? Pentru viitorul nostru sumbru, departe unul de altul, ca şi cum n-am fi fost niciodată împreună? La un moment dat o să ne întîlnim şi o să avem familii. O să-mi spui sarumîna şi atît. O să-mi prezinţi copilul tău, iar eu o să văd la el zulufii tăi. O să ţi-o arăt şi eu pe fata mea şi-o să vezi în ea încăpăţînările mele.

Dar azi, acum, suntem aici. Răsuceşti paharul de vin între degete. Te simţi stingher, străin, nu mai ai dreptul să cotrobăi prin sertare.  Simt asta şi nu ştiu cum să te fac să-nţelegi că nu suntem altceva decît două năluci prinse într-o buclă a timpului şi că din noaptea asta nu va rămîne nimic altceva decît o nostalgie.

12107944_427361464119724_4793526332343363964_nMai tîrziu, în taxi, mi-am sprijinit capul de locul ştiut. Între claviculele tale şi inimă e un spaţiu unde fruntea mea se aşeza perfect. Oricît aveam eu impresia că mă răneai, dacă mă aşezam acolo, totul trecea. Am vrut să verific dacă e aşa. Mi-ai dezmierdat urechea, blînd, așa cum aveai obiceiul. Un gest creat din intimitatea noastră. Uite, că și nălucile au memorie, umblă cu taxiul, beau vin și ascultă jazz.

Te-am privit pe furiş. De jos în sus buzele tale fremătau mohorîte, era un freamăt amar, precum al frunzelor care cădeau alene prin orașul care se pregătea să doarmă. Ți-am mîngîiat şi eu mîna, cuminte aşezată pe piciorul meu. Am vrut să-ţi mulţumesc pentru momentul acesta, deși știu că nu tu l-ai creat. Doar să-ţi mulţumesc fiindcă nu m-ai întrebat nimic,  ai tăcut lîngă mine, exact așa cum aveam nevoie și m-ai lăsat să-ți ascult oftatul. Ți-am sărutat jugulara pe care de atîtea ori am vrut s-o sfîşii şi să terminăm odată cu tot.

Am coborît apoi și-am dispărut în noapte. Am urcat scara abruptă, am intrat în liftul întunecat… Ai rămas jos, în taxi, pînă cînd ai văzut lumina aprinzîndu-se sus, la etajul 3. Nu știu dacă în noaptea aceea și lacrimile tale au intrat pe idle, am auzit că și bărbații mai plîng cîteodată, mai ales la un pahar de vin roșu, întunecat precum sîngele lor, dar într-o zi o să treci pe aici și atunci o să-ți amintești.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :