Obsesia 84: Apteritate

11350555_850152901731393_3990981651624895128_nSimt strecurîndu-se în mine strania răceală a viermilor, ca şi cum toate venele şi vinişoarele mele sunt străbătute de asemenea tîrîturi nevrednice, rar am nostalgia bărbatului care am fost cîndva. O au alții pentru mine. Acum însă nici să mă tîrăsc spre lift nu mai găsesc puterea.

„Ce se întîmplă cu tine?” m-a întrebat cineva zilele astea, dar cine? Mai ştiu c-am privit îndelung în gol, fără să văd ceva anume. Auzeam vocile oamenilor ca prin vis, ca și cum ar fi fost niște năluci, poate de aceea nu rețin acum cine ce și cum.

Sunt zile cînd mă plimb alene pe străzi străine şi fumez. Îmi face rău să mă duc în locurile știute, locuri în care am iubit și am suferit. Apoi vin aici şi scriu. Nu mai vreau să am timp să scriu. Chiar dacă o însemnare pentru mine e un timp mic, repede consumat, ca și cum aș da afară fumul de țigară, otrava din plămîni și, odată cu asta, reminiscențele unei vieți consumate în zadar. Vreau să am timp doar să fac ceva, ceva care să conteze. Măcar o dată. Măcar încă o dată, înainte de a uita de tot de ce sunt aici și care mi-e misiunea.

Mi-e dor şi de Pirat. Nu l-am mai văzut demult, poate de 10 ani, poate de 8. De ruşine nu l-am mai văzut, fiindcă nu am cum să-i spun că lucrurile nu au ieşit aşa cum îmi doream. Vede și el asta. Și mi-e dor să stau de vorbă cu el la un pahar de vorbă, vocea lui domoală, mereu blîndă, mereu înţelegătoare, venită din basmele acelea pe care le ilustrează. Poate totuşi îl sun zilele astea. Mi-e dor de casa lui jilava, tot timpul rece, mare, încăpătoare, cu tavane înalte, doldora de cărţi şi de reviste, de tablouri pictate de el, de mobilă veche, pătrunsă de un trecut interbelic, cu iz de castan și lac ars, în care se zăreau urmele trecerii timpului.

„Vreau să plec” am spus simplu celui sau celei care m-a întrebat ce se întîmplă cu mine. Și am tăcut. Dar știu că nu răspundeam nimănui. Îmi răspundeam mie ca și cum aș fi oftat. Da, știu că vreau să plec, dar nu știu unde. Într-o altă dimensiune ar fi o alegere sau o binecuvîntare, mai degrabă. Demult nu mai pot să aleg. Apoi s-a lăsat o tăcere grea, în care nu mai intrau alte discuții. Și m-am ridicat să plec, ca și cum atunci aș fi vrut să pun în aplicare ce tocmai rostisem. De fapt, voiam să ies din încăperea aceea, în care oamenii aveau impresia că mă cunosc și că-mi pot cere explicații. Am continuat în gînd: nu mai vreau discuţii, explicaţii, argumente și contra-argumente. Nu mai vreau nimic, pe tine demult nu te mai vreau, şi ştii asta foarte bine. Sunt obosit de prea mult timp. Mă oboseşte simplă prezenţă a oamenilor, ştiu doar că-mi vreau înapoi sîngele de vultur.

11181415_473723922782846_6937186186066894016_nSunt epuizat, dar nu este o epuizare fizică. Cred că am cel mai rezistent sistem imunitar, ştii, călirea aia de pe coclauri, de pe străzi iubite cîndva, care acum mă fac să sufăr pentru că nu mă mai găsesc pe mine acolo. Sau pe ea.

E o vreme umedă, ca o transpiraţie rece pe grumaz, picături reci care se preling pe şira spinării, mă rup din ce în ce mai mult de lume, întorcîndu-mă în interiorul meu în fiecare noapte. Am insomnii în care spiritul meu se zvîrcolește pe toate părțile, caută ceva fără să poată atinge, ca și cum a uitat ceva esențial, ceva ce trebuie să-și aducă neapărat aminte. De asta sunt mereu treaz, ca şi cum aş veghea să nu mă risipesc între cuvintele mele. Măcar de-aş fi trist, măcar de-aş avea motive reale să fiu trist, măcar de-aş regăsi în mine o turbare de-aia care să nu mă mai facă să dau atît din umeri.

Îmi vine în minte o scenă mai de demult, cînd aşteptam pe cineva la mine, şi pentru că nu sunase la timp, în momentul în care a intrat pe uşă, am întîmpinat-o furios, doar pentru simplul motiv că întîrziase. A apărut într-un final, zîmbind ca o zi de duminică însorită, mirosea a flori proaspăt culese din grădină și avea o fustă de mătase roșie, care flutura pe genunchii cu rotule perfecte. I-am deschis ușa încruntat și am vrut s-o frîng acolo în prag sau să-i spun să plece. La ce mai venise acum?

Pe holul mic a început o scurtă încăierare de cuvinte, din nimic. Ea a vrut să plece, speriată de năvala cuvintelor. Era furia mea împotriva ideii de iubire, iar ea nu avea nici o vină decît că venise tîrziu. Mereu aceste iubiri care vin prea tîrziu sau prea devreme niciodată la timp. Cît o să-i ia și ei să plece? Iată că o făcea deja și nici măcar nu mă înfruntase. Poate că de aceea am iubit-o pe Maia. Ei nu-i era teamă de mine, mă înfrunta cu o determinare care mă uimea de fiecare dată. Și cu cît eram mai nedrept cu ea, cu atît Maia stătea mai dreaptă în fața mea. Voiam să văd cît rezistă, pînă unde-i sunt limitele, unde se sfîrșește curajul ei, cît îi ia pînă să obosească.

Și cu cît îmi rezista mai mult, cu atît o iubeam mai tare. Însă știam c-o să cedeze. După fiecare înfruntare, privirea ei se depărta mai tare de a mea, cuta dintre sprîncene se adîncea mai mult. Am știut că vine sfîrșitul cînd nu mi-a mai căutat privirea, cînd nu a mai scris pentru mine, cînd a aflat că pentru mine venea după o trădare. N-am știut cum s-o opresc, așa cum n-am știut cum s-o opresc nici pe fata asta care apăruse ca o zînă la ușa mea. Cine știe, poate că întîrziase tocmai pentru că se pregătise pînă la ultimul detaliu pentru mine.

11825149_799594420160346_1206625716255179090_nO fatalitate care mă urmărește. O fatalitate în care suma sfîrșiturilor mele e mai mare decît suma începuturilor.

Uneori mă întreb: dacă ar apărea dintr-o dată ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, oare ce i-aș spune? E o întrebare fără sens pentru că știu că n-o să mai vină niciodată de nicăieri pentru mine. Dar încă-mi mai place să vorbesc în gînd cu ea, să-i spun lucruri ca și cum m-ar auzi, să-i cer părerea ca și cum chiar mi-ar răspunde.

În orice caz, a trecut un an de-atunci şi mi se pare că au trecut o mie. E din altă viaţă oricum. Aia în care sîngele curgea în valuri.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *