Obsesia 72: Soledad

255273_429424663767060_651284671_nÎn sufragerie, peretele care dă spre stradă este unul din cristal. De aici mă uit la colina verde în fiecare noapte la podul de lemn construit peste apa luminată de luminile străzii. Mă uit la înălţimea cerului negru. Mă aşez în sofa şi le scriu prietenilor sau îmi scriu mie. Aici, lângă apă, gândurile ţâşnesc ca izvoarele. Plouă cu bucăţi mari de gheaţă. Alerg să închid ferestrele. Se aud ţipete. Sunt cei câţiva adolescenţi care obişnuiesc să stea pe sub ferestre, lângă râu, şi pe care grindina i-a speriat. M-am speriat şi eu de sperietura lor şi de zgomotul bucăţilor de gheaţă pe geamuri, ca şi cum cineva ar arunca cu pietre în ferestre. După câteva minute, grindina lasă loc unei ploi de vară şi e din nou linişte. Simt o oboseală veche, de doi ani de nesomn. De când s-a născut Anna, sunt fericită când pot să dorm patru ore fără să mă trezesc. Pot să număr pe degetele de la o mână nopţile în care a dormit fără să se trezească toată noaptea. Trei nopţi, în doi ani şi patru luni. Restul, e poveste de speriat copiii. Au fost doi ani în care am dormit câte 3-4 ore pe noapte, chinuite. De la 12 la 1. De la 3 la 4. De la 5 la 6. De la 8 la 9. Ceva de genul. Nu ştiu cum am rezistat. Nu ştiu cum am reuşit să termin şcoala, mai puţin două examene pe care încă le am de dat şi pe care le voi da… Nu ştiu când. Odată cu naşterea celui de-al doilea copil, se va complica totul şi mai mult. Am încredere că şcoala asta trebuie făcută şi că o voi termina, totuşi.

E mai târziu de miezul nopţii. Aştept încă puţin, înainte să mă merg la culcare. Anna obişnuieşte să se trezească în jur de ora 1, o iau în braţe şi, cu puţin noroc, adoarme la loc în cam o oră.

Zilele trecute am recitit un text mai vechi, scris de mine acum şapte ani. Un text păstrat de o pritenă, cuvinte și trăiri pe care nu mi le mai aminteam. A fost ca şi cum trecutul s-ar fi ridicat dintre rânduri şi mi-ar fi dat o palmă peste faţă.

c d les parapluies de chebourgEra un text erotic, scris cu un scop anume, la timpul lui. Dar nu erotismul m-a frapat, nu nebunia de idei care în textul respectiv vroia să şocheze. M-a frapat să simt în acele cuvinte fiinţa mea de atunci, întrebările pe care le aveam, visele mele, revolta mea. Dorinţa de ideal, de o lume neatinsă de lume. M-am văzut exact aşa cum eram atunci. Și cel mai tare m-a suprins uitarea de mine de acum. Am realizat în câteva minute că m-a luat valul atât de total încât am uitat cine sunt, cum eram şi ce vroiam să fiu. m-am transformat încet încet în ceea ce sunt în prezent, şi fiinţei de acum nu am avut ce timp să îi dedic, nu îi ştiu aspiraţiile, nu îi cunosc limitele, nu i-am dat voie să îşi spună cuvântul. Dacă atunci aveam o idee de cine şi cum eram, şi ce vroiam să devin, acum mă gândesc la mine cu uimire. Sper ca timpul să mă readucă la matcă atunci când va fi momentul….

Altfel, astăzi a fost un amestec de zi cu soare, nori şi ploaie. Cu miros de căldură şi de pământ ud. Mirosuri din copilărie, din câmpie.

Am colindat cu Anna oraşul, centrul vechi. Ne-am oprit într-un parc în apropiere de casă. Nu o scap din ochi, dar în acelaşi timp sunt conştientă de zgomotul lumii din jur, de amestecul de rase, muzică, de culori, de soarele amiezii care cade direct deasupra noastră. Și în timp ce mă mişc cu Anna din loc în loc, îi văd deodată la o masă, aşezaţi toţi la umbră, relaxaţi: un grup de imigranţi pe care îi văd în fiecare zi pe străzi şi care se deosebesc total de oamenii locului: o tipă tânără, cu un păr roşcat ca focul, care-şi pune mereu haine negre, mulate. Un bărbat subţire, slab, brunet, cu părul vâlvoi în vârful capului, la picioarele căruia se odihneşte topit de căldură un câine mare, maro, fără un ochi. Și mai este un marocan pe care îl cunosc personal, molâu, negru ca un tăciune, îmbrăcat în roşu, cu o şapcă roşie care-i atârnă pe ceafă. Îmi par veseli, de la distanţă la care mă aflu. Destinşi. În largul lor. Imigranţii se simt cel mai în largul lor cu alţi imigranţi. Știu că nu se resping unii pe alţii şi nu se judecă. Se simt diferiţi de oamenii locului, dar împreună mai puternici. Genul de putere pe care ţi-l dă să vezi că şi alţii împărtățesc soarta ta, că nu eşti singur. Cât timp stau acolo, nu mă opresc din a-i privi. E ceva în ei, mai bine zis în atmostfera pe care o creează, ceva care-mi aduce aminte de începuturile mele aici, de uşurinţa cu care cunoşteam oameni, de dorinţa cu care mă duceam în întâmpinarea lor. E un aer boem, de libertate. Deşi ştiu că în spatele a ceea ce văd se pot ascunde nefericiri, neîmpliniri, doruri de casă şi de pământul lor… Dar e tocmai asta… amestecul ăsta de a fi în lumea largă şi în acelaşi timp de a-ţi fi un dor cumplit de casă, tinereţea şi nepăsarea în fața timpului… E felul în care fumează şi îşi beau cafeaua… Mi-e dor de toate astea. Mi-e dor să fiu liberă şi singură, ca ei, şi în acelaşi timp să am familia mea. Contradicţie în termeni. Dar mi-e dor să am timp să cunosc oameni!

la iarba verdeLe zâmbesc, de la distanţă. Toţi o cunosc pe Anna şi vor să se apropie de ea, dar Anna seamănă cu mine, de copil, şi eu eram de o sălbăticie supremă. O iau pe Anna şi plecăm. Suntem ude bine, ne-am aruncat una alteia apă ca să stingem focul zilei.

A fost o zi ca oricare alta. Una care n-o să mai fie niciodată. La sfârşit, mă întreb ce am făcut bun azi. Dacă e ceva ce merită să fie amintit peste timp. Sau să fie înscris în cronicile vieţii. Cred că în afară de a încerca să fiu o mamă bună, altceva nu mi-a reuşit. Pentru că nu am avut timp de altceva… sau pentru că nu în fiecare zi pot să fiu un om bun.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *