Obsesia 7: Blondele

Îmi amintesc de copilărie. Era frumos şi aerul parcă altfel îl respirai. Era mai multă linişte, copiii cu care zburdam toată ziua de colo colo, mergeam pe deal la iarbă verde şi fumam pe ascuns. Nu ştiu, în orice caz era ceva inefabil în toate astea. Da, amintiri frumoase, iar unele şi dureroase precum zice un epitaf: „Ai fost un val de mare, ai fost un vis frumos care ne doare”. Prima dragoste nu cred că o voi uita niciodată şi, de altfel, cum poveştile de dragoste sunt doar de două feluri, ori va rămâne fata, ori va rămâne băiatul, cineva tot va rămâne singur, aşa a fost şi cu prima mea iubire. Am rămas singur.

Iubeam în taină, eram un copil de modă veche, romantic incurabil, tăcut şi palid, timid şi complexat, lipsit de curajul de a spune ce vreau. Păcatul şi defectul meu. Acum lucrurile s-au schimbat puțin în sensul că nu știu dacă mai vreau ceva.

Din copilărie îmi plăceau mult blondele, fără un motiv anume. Cred că primul argument pe care l-am auzit referitor și în favoarea acestei inedite aplecări către blond, a fost emis de dra profesoară de limbă engleză din liceu. E blondă, cumva firesc, și gândul meu din clipa asta ce s-a înălțat către ea îmi provoacă un zâmbet. Un fel de bucurie nostalgică. E o femeie deosebită. Și mă mâhneşte acum gândul că tineri fiind, nu ştim aprecia nimic. Ne vedem de teribilismul nostru ordinar şi mai şi înveninam lumea din jur. Pierdem atât de mult… nici nu vreau să mă mai gândesc, decât să spun că argumentul suna cam aşa: „eşti brunet! ţie îţi plac blondele!” Adevărul e că nu mai ai ce adăuga sau comenta în faţa unui aşa argument. E cumva… irefutabil.

Nu ştiu de ce îmi plac blondele, poate pentru că m-am îndrăgostit de una foarte frumoasă. Mi se părea că radia, dar nu de o frumuseţe angelică. Era cu un an sau doi mai în vârstă decât mine şi puţin perversă, dar eu o iubeam nebuneşte. Mă pierdeam în ochii ei azurii şi nimeni nu mă putea scoate din transă. Doamne, cât o iubeam şi cum vărsam lacrimi de durere fiindcă nu îi puteam spune ce simt. Până într-o zi când ea probabil intuise ce se întâmpla cu mine şi începuse să mă gonească, să mă înjure, să mă îmbrâncească şi de ce? O iubeam atât de mult că nu puteam scoate un cuvânt. O deranja poate privirea mea pierdută şi înecată de chin, văzând-o sărutându-se cu un altul mai în vârstă cu câţiva ani decât ea. Da, asta a fost prima mea iubire, am ţinut-o şi eu în braţe de câteva ori, am râs împreună, am petrecut timp împreună şi nu am sărutat-o nici măcar o dată.

După mulţi ani am avut ocazia să o revăd. Era deja femeie în toată regulă, poate arăta mai mult a damă de tronson, dar ştiu că întotdeauna a fost o fire incisivă. Nu m-a recunoscut, iar eu am privit-o pentru câteva clipe aşa cum zice Creangă: „cu ochii pierduţi spre Humuleşti”. A trecut mult timp şi de atunci, multă făină s-a cernut prin sită şi ce mai contează că sunt sau nu, că eşti sau nu.

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. pista spune:

    timiditatea nu e o virtute

Comentează :