Obsesia 68: Suflete de copii

10369894_344273199081604_6658382837563718313_nMă mişc prin căldura asta vâscoasă a după-amiezii şi simt cum soarele, lumina crudă a amiezii, mă năucește. Ameţesc. nu pot să respir, simt o greutate în piept, aerul încărcat de umiditate e de-abia respirabil. Și totuşi, Anna aleargă neobosită de la un capăt al celălalt al parcului. Când n-o urmez, mă strigă cu o voce chemătoare ,,mamă, maaaamaaa!”, şi trebuie să mă duc. Să o iau de mâini şi să o învârtesc. Să o ridic în braţe până la cer şi înapoi. Să alerg după ea şi să o prind. Să îi dau apă, să o susţin când e gata să cadă. Să îi zâmbesc şi să fiu partenera ei de joacă, pentru că, cel puţin până acum, cea mai bună parteneră de joacă a ei sunt eu.

O las câteva minute singură, când încearcă să se caţere pe un păianjen imens de funii şi corzi, cu structura de metal, din parc. Mă aşez pe o bancă, la umbră. Îmi spun ,,măcar un minut să mă pot odihni!”. Dar pentru Anna un minut e o eternitate…. iar eu mă mişc din ce în ce mai greu, cu sarcina mea de şase luni şi jumătate. Și încă nu a trecut vara, îmi spun, şi mă şterg pe faţă de transpiraţie. Mă las pe spătarul băncii, aş rămâne aşa o săptămână. Să nu mă mişc. Să nu gândesc. Să nu fac nimic. Doar să mă odihnesc şi să pot respira. Anna a reuşit să se urce pe firele de păianjen şi lansează victorioasă un ,,maaammaaaaa!” . O încurajez în timp ce fac câteva exerciţii de respiraţie care nu ies pentru că aerul plin de apă nu-mi intră în plămâni. La umbră e bine, reuşesc să îmi revin din starea iniţială de leşin. Dacă aş fi ştiut cât urma să fie de greu să fiu însărcinată şi cu un copil de doi ani care îţi cere necontenit să fii lângă el, cu siguranţă m-aş fi gândit mai bine…

10698562_1623447441226959_1552903486456409513_nÎntre timp vine Jaione şi mă ajută puţin cu Anna. Îmi las capul pe un umăr şi le privesc. De la un moment dat fără să le văd mă întreb de ce am senzaţia că totul mă trage în jos, ca şi cum aş cântări o tonă. De câtva timp, tot mi se pare că e ceva care nu-mi permite să mă simt uşoară. În afară de sarcină, fireşte. E ceva mental… ceva ca o apăsare. Ceva ca un balast. Ceva inutil, de care dacă aş reuşi să scap aş avea senzaţia că zbor. Cred că e nevoia mea de a arunca peste bord milioane de gânduri şi stări, care încep de când eram copil. Frici. Răutăţi. Dureri. Îndoieli. Fapte care au produs suferinţă inutilă. Cuvinte spuse la mânie. Toate astea au rămas în mine ca un bagaj de rufe murdare pe care n-am avut timp să le spăl, doar le-am aşezat într-un rucsac, le-am încuiat acolo şi rucsacul îl car în spate, greutatea lui a ajuns să mă apese acum. Închid ochii şi vizualizez conţinutul rucsacului. Îl cântăresc mental. Da, de aici vine greutatea. Simt dintr-o dată o nevoie acută de eliberare, de purificare, de curăţare. Simt nevoia să mă uit în mine şi să mă văd curată, limpede, clară, transparentă. Simt nevoia să îmi scap sufletul de griji. De judecăţi inutile. De răutate. De lăcomie. De mândrie. De durere. De ignoranţă.

Vreau ca sufletul meu să poată respira liber. Să mă pot uita în oglindă cu ochi inocenţi şi din ea să îmi răspundă un surâs de copil. Ah, cum putem să trăim aşa, cu apăsarea asta pe suflet! Cum putem să respirăm aerul îmbâcsit de propriile gânduri negre! Cum de nu ne dăm seama că avem nevoie să ne vindecăm? Cum putem să spunem când vedem  pe cineva ,,săracul om, e surd, sau orb, sau nebun”, şi să nu spunem şi ,,ah, săracul de mine, sunt rău, sunt uscat sufleteşte, sunt lacom, am minţit, am rănit, sunt trufaş, sunt meschin, sunt…”

primavaCe poate să doară mai tare?, faptul că nu auzi, sau nu vezi, ori faptul de a te simţi chinuit de boli sufleteşti? E drept şi faptul că poţi să ai sufletul plin de întuneric şi să crezi că e lumină….

Jaione îmi face un semn cu mâna, să stau liniştită, să mă odihnesc în continuare. închid ochii cu recunoştinţă şi în continuare mă gândesc la ale mele. Cum să fac să mă eliberez? Cum să fac să redevin un suflet curat? Cum să fac să devin luminoasă, lumină, aşa cum îmi doresc, pentru mine şi pentru ceilalţi? Cum să fac? Știu că nimic din ceea ce s-a făcut nu poate fi şters, dar poate iertarea de sine să te ajute? Poate ceva sau cineva să îţi purifice sufletul şi să devii lumină? Știu că de multe ori mă judec prea aspru. Dar e nevoie să te judeci aspru ca să poţi să simţi suficientă durere pentru auto-mutilarea la care ţi-ai supus fiinţa, să te aduni şi să cauţi alt drum…

Nu vreau să mă ridic, vreau să stau aici în linişte şi să găsesc soluţia, dar n-o pot lăsa totuşi pe Jaione cu Anna prea mult. Anna are o energie cât să trântească trei adulţi energici în câteva ore. Mă duc spre ele, Anna se întoarce şi îmi aruncă din mers, mai bine zis din fugă, un ,,maaaamaaaa!” mulţumit. Adică a venit mama şi e bine aşa.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *