Obsesia 66: Lumină din lumină

11064900_873342832722468_8104792986011522791_nO iau pe Anna şi ieşim la plimbare. Printre sute de oameni, zgomotul lumii devine asurzitor. Vreau să cumpăr ceva dintr-un mercado şi ameţesc. Mulţimile mă ameţesc. Vreau doar să fug cât mai departe de toată lumea asta dezlănţuită, în febra cumpărăturilor, printre care mă număr şi eu, vreau să nu mai aud atâtea voci, iar Anna simte la fel, căci din locul ei cald şi sigur îşi intorce mereu capul către mine şi mai mult şopteşte: „mama”, „ama”, „mama”, rugându-mă să o scot de acolo. Îi promit că ieşim imediat, doar să cumpăr pentru ce am venit, şi ne îndreptăm către standul cu pricina. Cer ceea ce îmi trebuie şi vânzătorul mă întreabă de unde sunt „ştiţi, aveţi un accent altfel, noi aici vorbim aspru, dumneavoastră aveţi un alt fel de a pronunţa”. Îi spun că sunt străină. Sunt românca. „Da?”, zice. „Doamnă de lângă mine e şi ea românca”. Mă uit la doamna respectivă care mă privea oarecum uimită, nu ştiu de ce, şi o salut în româneşte. Mă salută şi ea. E din Braşov, eu îi spun că sunt teleormăneancă. Din doar câteva cuvinte mi-am dat seama că îi este dor de ţară, şi ea probabil la fel, în cazul meu, căci mi-era greu să mă despart de ea şi aş fi stat acolo spunând banalităţi o zi şi jumătate. Într-un final, i-am spus „Hristos a înviat!” şi ea mi-a răspuns „Adevărat a înviat”. Am întors spatele şi am plecat cu lacrimile pe obraji. Aş fi plâns o mare de lacrimi. Un simplu om pe care nu l-ai văzut niciodată îţi vorbeşte în limba ta, într-o ţară străină de ani şi ani de zile, şi dintr-o dată îţi simţi dorul de casă, dorul acela prefăcut a fi uitat, îngropat, transformat, ca să poţi să trăieşti în continuare în alt loc, îl simţi cum se zbate în tine, se zvârcoleşte, se încolăceşte pe inima ta şi nu te lasă să repiri. Trag aer în piept şi îmi opresc plânsul. O iau pe Anna în braţe şi plecăm mai departe.

11084290_870784589644959_6870586143146244477_nDar toată ziua simt aceeaşi durere profundă, pe care o înăbuş cu îndatoriri domestice. Mă aşez apoi la somn. E şi mai rău. În spatele pleoapelor îmi apare casa, îmi apar ai mei, văd străzile satului în ziua de Înviere, lungi, şerpuite, neluminate, umblate de câini, văd biserică mică, de lemn, îi văd pe toţi cei care m-au văzut crescând, intrând în biserică, văd preotul aprinzând lumina, ne văd pe toţi, bătrâni şi tineri, ieşind din biserică la miezul nopţii, înconjuraţi de copaci, sub un cer care e mereu plin de stele în nopţile de Înviere, aud vocile tuturor cântând, îmi unesc vocea cu ale lor, mă văd apoi plecând singura spre casă, pe străzile goale, purtând în mână o lumânare mică pe care mă străduiesc să nu mi-o stingă respiraţia sau vântul. Merg cu paşi mici, cu răbdare. Ştiu că duc lumina alor mei. O duc acasă. Voi înconjura casa de trei ori, după care voi intra la căldură, în camera mea, şi mă voi odihni cu sentimentul datoriei împlinite. Am adus lumina acasă, pentru noi toţi!

Ah, îmi e sufletul greu. Aş vrea să îl rup. Să-l prefac în scântei care să zboare peste lume. Să-l înec în ape. Să-l cânt în noptea asta. Să-l fac copil şi să îl liniştesc. Dar sufletul meu e greu de prins. E plin de amurguri. Şi nici nu mai ştiu să îi cânt, dacă am ştiut vreodată. E doar un suflet care aspiră să îşi facă datoria, pe care şi-o va face şi apoi se va întoarce acasă, în casa tatălui, de unde spera să nu mai plece niciodată.

Hristos a înviat! Celor care credeţi. Şi celor care nu credeţi.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *