Obsesia 65: Abisul

alienVisele, sau mai bine zis visurile, cu cât sunt mai legate de esenţă cea mai intimă, cu atât tind să rămână lipite de inima celui care visează. Eu am fost mereu timidă. Am spus oamenilor ceea ce am crezut că pot să accepte, şi nu ceea ce mi s-a părut că diferă atât de mult de felul lor de a fi încât cuvintele, ideile mele n-ar fi înţelese şi, în concluzie, ar fi respinse. Mai mult chiar, atunci când bănuieşti că nu te-ar putea înţelege cineva, îngropi adânc în tine ceea ce ai mai de preţ, pentru că nici măcar cu o respiraţie să nu ţi se profaneze interiorul, locul nevăzut, aproape neştiut, dar care totuşi ştii că există pentru că tu îl simţi, trăieşti în el, visezi în el, speri în el. Nu îl poţi atinge, dar este. Nu îl poţi vedea, dar îl simţi. Nu ştii ce nume să-i pui, dar faptul de a nu-l numi îl face puternic.

Vorbeam despre visuri. A fost o vreme când, din cauza a diverse lovituri din partea destinului, m-am înstrăinat atât de mult de mine însămi încât am reuşit să-mi anihilez visul şi întreaga fiinţă. Când din toată sensibilitatea mea, e drept exagerată, mai rămăsese doar cenuşă, iar în mine nu mai rămăsese nimic viu, în afară de o inimă obligată să bată într-un corp în care  nu mai locuiam de ceva timp. În noaptea asta, când stau liniştită şi scriu, la lumina dulce a lunii, privesc înapoi şi văd abisuri de care m-am salvat ca prin minune. Câţi am fost aproape de abis? Câţi ne-am salvat de el? Cu ajutorul a ce? Câţi am privit în el? Câţi s-au aruncat?

E ciudat…cred că am locuit pe marginea abisului aproape toată viaţa mea. Nu era nevoie să îl caut, îl simţeam mereu lângă mine, o respiraţie îngheţată şi neagră. Îmi amintesc că o dată, într-o noapte, m-am apropiat, sfidând, şi m-am uitat în el. Voiam să ştiu ce este. Cum este. Voiam să înţeleg de ce teama, de ce groaza, de ce împotrivirea în faţa lui. M-am apropiat şi l-am privit în faţă. Am simţit o clătinare în toată fiinţa. O durere pe care nici un cuvânt nu poate să o exprime. O groază paralizantă. Dar nu am închis ochii. Am continuat să mă uit până când imaginea acelui hău fără sfârşit, fără lumină, fără sunet, fără viaţa mi-a umplut locurile care voiau să ştie.

chipAm înţeles că abisul este unul şi acelaşi pentru toţi, dar că nu toţi îl conştientizăm, ci doar cei cărora viaţa le-a rezervat o doză sporită de suferinţă. Am văzut că este extrem de uşor să te laşi să cazi în el, dar că odată intrat nu se ştie cum sau dacă mai există scăpare. Mi-a dat senzaţia unui loc fără început şi fără sfârşit care emana unde sonore asemănătoare cântecelor de sirene din legende. Asculţi şi aluneci. Asculţi şi vrei. Cu cât mai aproape, cu atât mai irezistibilă chemarea. Nu ştiu ce ne salvează. Chiar nu. Ştiu doar că eu, atunci, m-am smuls din acea muzică otrăvită şi am fugit nebuneşte ca să  nu mă mai apropii niciodată.

Revin la vise. A trecut timpul. Am devenit mai nu ştiu cum, dar altfel. Şi mi-am permis să dezgrop acel vis unic, preţios prin lumina şi încărcătura lui emoţională, cu ajutorul căruia mă împac iarăşi şi iarăşi cu mine însămi de fiecare dată când e nevoie. Nu e un vis pe care l-aş putea pune în cuvinte fără ca strălucirea lui să dispară. Ar putea fi doar transmis, dacă nouă oamenilor ne-ar fi permis să putem face asta, de la suflet la suflet. Fără cuvinte. Ca atunci când întreaga ta fiinţă transmite iubire şi celălalt o primeşte şi o simte, se lasă pătruns de căldura ei şi trăieşte miracolul. Să nu încetăm să visăm, să nu ne fie frică…

Ce suntem noi, fără visele noastre?

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :