Obsesia 64: Viața sub ploi

10532355_10152430472584023_1426435206743440997_nPlouă de trei luni, cu excepţia a, să zicem, două săptămâni în tot intervalul ăsta,timp în care doar şase zile am văzut soarele şi în rest nu a plouat.

Astăzi, mă trezesc de dimineaţă şi mă uit pe fereastră: râul curge iarăşi umflat, tulbure, agitat. Prin ferestre intră o lumină pământie, ca şi cum lumina soarelui n-ar mai exista, ca şi cum ar muri, departe de noi. Simt o apăsare care mă împiedică să respir. Cred că e din cauza cerului care pare foarte aproape, gata să se prăbuşească….

Ies din casă. Zeci de umbrele traversează străzile, se încrucişează, se salută. Merg spre staţia de tren şi, spre surpriza mea, o pălărie ponosită fără umbrelă: un bărbat negru, îmbrăcat subţire,tremurând, aşezat pe un scăunel, ține în mâini o foaie de hârtie pe care scrie că are doi copii şi nu le poate da de mâncare. Majoritatea credem că cerşetorii mint. Unii oameni pe aici sunt în stare să depună mărturie că pe unul sau altul dintre cei care cer în stradă i-au văzut coborând din maşini luxoase. Cred că este adevărat, în unele cazuri. Am văzut şi mafia țigănească-românească la lucru în Spania. Toate locurile ,,bune” sunt ocupate de ţigani români. Încearcă să vii din afară şi să ocupi locul unuia dintre ei: un bulibaşa bătrân, cu baston, sare să apere teritoriul. Am văzut adevărate scandaluri în fața bisericilor. Şi, dacă spaniolii nu înţeleg româna, eu înţeleg şi mă apuca silă.

first-taste-of-rainE o ţigancă bătrână, să tot aibă vreo şaptezeci şi ceva, pe care o văd în fiecare zi, pe ploaie, soare sau zăpadă, de la ora opt dimineaţa încovrigată pe un scăunel de unde nu se poate ridica, până seara târziu. Se vede că e plină de reumatisme şi frig. Că e pe jumătate idiotizată. Se vede că nu are altă soluție. Are o pauză de prânz de o oră, timp în care dispare pentru ca să reapară însoţită de o căţeluşă pechineză, bătrână ca ea. Într-o zi, cam un an în urmă, am intrat să îmi cumpăr ţigări într-un magazin. Am luat-o pe fetiţa mea în braţe şi am lăsat căruţul afară, la vedere. Am schimbat câteva replici cu vânzătoarea şi deodată soţul acesteia, plin de grijă, mi-a spus: ,,Nu mai lăsa căruţul copilului afară, bagă-l înăuntru, că imediat apare un românaş din ăştia şi te trezeşti fără căruţ!” Am clipit de câteva ori  şi-am înghiţit în sec. ,,Nu e nici o problemă, nu mă supăr dacă mi-l fură unul dintre românaşii mei”, i-am răspuns. Tipul a încremenit, n-a mai scos o vorbă. Vinzatoarea-soţie l-a privit cu reproş din spatele tejghelei, ştia că eu sunt româncă.

Dar ca să revin la pălăria ponosită. Am scos din buzunare ceva bani şi i i-am dat. Mi-a fost ruşine să mă uit în ochii lui. Mi-e ruşine să mă uit în ochii celor care cerşesc. Mi-e ruşine şi să le dau bani, sau ceva de mâncare. Ruşine de neputinţa noastră de a-i ajuta, ruşine de ruşinea lor, care trebuie să întindă mâna şi să stea cu ea întinsă, în aşteptarea milei. Mila este un cuvânt şi un concept urât. Şi da, există mulţi falşi cerşetori, dar cum poţi să apreciezi care e fals şi care nu? Nu sunt şi nici nu am fost o persoană caritabilă, dar de câtva timp tot ceea ce văd în jur ca suferinţă, mă face să sufăr. Mă gândesc că nu trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Să simt acut că e nevoie de o schimbare aproape radicală de conştiinţă pentru că lumea asta a noastră să continue să funcţioneze. Cred că, dacă nu ne vom schimba mentalitatea, dacă nu ne vom scutura măcar de o parte din egoismul nostru, preocupaţi doar de noi înşine şi de cei apropiaţi, vom începe să suferim împreună cu cei care sunt într-adevăr chinuiţi. Şi că suferinţa noastră, fără să ştim de unde provine, va creşte la cote alarmante până când cineva se va trezi şi va spune lumii de ce şi ce ar trebui să facem ca să ne fie bine tuturor. Dar mai e  mult până departe, din păcate.

rainAjung şi la tren. Cumpăr biletul şi urc pe peron. Şi plouă. Şi plouă. Şi plouă de ţi se rupe sufletul de atâta ploaie. Mă fac cât mai mică, apăsată de poveri inimaginabile de gânduri, stări, sentimente. Mă uit la oameni, încremeniţi în tăcerile lor, sub aceeaşi ploaie. Simt că nu trebuie să îmi mai povestească nimeni nimic despre sine de acum. Simt că am trăit şi simţit şi gândit toate vieţile şi sentimentele şi gândurile tuturor oamenilor. Că absolut nimic din ceea ce poate simţi sau gândi un om nu-mi este străin. Fiecare om este eu şi eu sunt fiecare om. Timpul nu trece degeaba, pare-se…

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *