Obsesia 63: Țara Minunilor

umbrela movDupă cinci zile de soare, când am simţit că respir din nou, revin ploile. Uitasem că trăim în ţara ploilor. De bucurie că vedeam soarele, am ieşit mereu din casă fără să simt eterna apăsare în piept. Fără umbrelă. Fără haine groase. Orice s-ar spune, vremea influenţează enorm starea de spirit a oamenilor. Poate, de aceea, aici oamenii sunt aşa de închişi în sine. Stăm toţi sub ploi, uitându-ne la cer, cu speranţă. Dacă nu azi, poate mâine, dacă nu mâine, poate poimâine, dacă nu, sigur săptămâna viitoare va înceta să cadă din cer apa asta fără sfârşit!

Astăzi a fost ziua comerţului liber. Magazinele au scos în stradă, sub acoperişuri de plastic, tot felul de lucruri aflate în stoc, nevândute de ani. Străzile s-au umplut de ciuperci de plastic colorate sub care tremurau vânzători fără chef, îmbrăcaţi până în dinţi, obligaţi să zâmbească.

Ploua şi nu ne-am oprit de prea multe ori să ne uităm la ceea ce se vindea. În ciuda ploii, au venit cumpărători din pueblo-urile vecine, încărcaţi cu poncho-uri de ploi şi umbrele imense şi colorate. Aici, dacă cerul e gri şi ploaia la fel, umbrelele sunt colorate, ca într-o formă de protest.

ubreleEu, care nu suport să fiu înconjurată de mulţimi, mă simt prinsă şi mă gândesc: de mi s-ar deschide sub picioare intrarea în vizuina iepurelui din Țara Minunilor. Să mă las să cad într-un gol care nu ştiu unde mă va duce, dar cu speranţa că va fi diferit. Că voi vedea altceva, că voi simţi altfel sau că voi ieşi de acolo altcineva. O aventură care să îmi schimbe viziunea asupra mea şi asupra vieţii. Nu ştiu cum se simt alţi oameni în propria lor piele, dar eu pe a mea aş vrea din când în când să o schimb, să o reînnoiesc, să mă pot scutura de ea, cum se scutură şerpii, primăvara, şi să mă uit la mine cu încântarea cuiva care a renăscut.

Am avut o zi oscilantă, între bucuria de a fi şi tristeţea de a fi, între credinţa şi necredinţa, între entuziasm şi plictiseala, între a râde şi a plânge. Sunt convinsă că nu sunt singură în lumea asta mare, dar încă nu cunosc pe nimeni care să penduleze atâta între extreme. Şi mă întrebam, în timp ce îmi făceam în minte scenariul cu vizuina iepurelui: dacă aş putea să schimb acest fel de a fi al meu, dacă aş putea găsi acel echilibru după care tânjesc, aş face-o?

Continui să mă plimb prin ploaie, cu gândurile ca un roi de albine zumzăindu-mi în jurul capului, cu fiica mea adăpostită sub plastic. Nu am reuşit să găsim vizuina. Mă resemnez să privesc ploaia şi să îmi imaginez că e o fiinţă, o realitate spirituală, şi nu doar apă care ne striveşte sub ea, o fiinţă care are o menire şi pe care şi-o duce la bun sfârşit. Ca soarele, stelele sau pământul. Ca luna, mările sau întunericul… De câţiva ani, am o bănuială că nimic nu este nimic şi că nimic nu este doar ceea ce pare.

liliac albNe îndreptăm spre casă, înfrigurată, eu, plictisită de plastic, fiica mea. Ne oprim în dreptul bisericii şi intrăm. Nu-mi plac bisericile catolice. Transmit frig şi rareori au ferestre. Cel puţin aici. Hristoşi chinuiţi şi însângeraţi te şochează de cum intri. Statui imense, inexpresive, prăfuite. Coloane lungi, de beton. Bănci lungi, ordonate la fix. Rareori miroase a tămâie şi a mir. Rareori e cald şi rareori sunt deschise mai devreme de 7 seara. Dar intru în ele pentru că dincolo de tot ce înseamnă element exterior, când închid ochii, simt linişte. Şi da, mi-e dor de Crasna, de libertatea ierbii şi a copacilor în care te poţi lăsa legănat dacă ai timp să rămâi, de lumină dulce a vitraliilor, de mirosul de lemn vopsit, de lumina picturilor, de glasurile călugărilor cântând în noapte: ,,…precum fumul se împrăştie şi nu mai este”. Îmi promit că mă voi întoarce acolo, la prima vizită în ţară. Zâmbesc amintirilor. Prietenii apropiaţi ştiu că mă îndrăgostisem de un nepământean cu haine negre şi ochi albaștri-negri. Într-o noapte l-am visat, dar în visul meu el apărea sub forma unui arbust verde, plin ochi de flori albe. Ce ciudat, îmi spuneam în vis, bărbatul acesta este un copac cu flori albe. Mult mai târziu am înţeles semnificaţia. ceea ce visasem era spiritul pur al acelui om. Da, tinereţea are multe valuri. Eu am alergat mereu neobosită pe valurile ei, spre imposibil. Mereu scindată între a fi şi a nu fi sau între a fi o sfântă sau o păcătoasă.

Calea de mijloc, cred, de abia acum apare.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :