Obsesia 61: Viermele de mătase

10414446_748856131874288_1719541680419622233_nE multă linişte în jur. Ee linişte, în sfârşit, şi în mine. Ca să adorm, am nevoie să fac linişte în mine, altfel mă zvârcolesc între cearșafuri cu toate câte s-au întâmplat peste zi în minte. E lună plină. Îmi vine prin fereastră o lumină caldă ca pornită dintr-un ochi bun. Nu ştiu dacă ceea ce simt e fericire, dar e o stare de cald, de bine, de împăcare. Știu că nu va dura mai mult de o noapte şi mâine o voi lua de la capăt cu şirul nesfârşit al gândurilor despre tot ceea ce încă nu am făcut şi trebuie să termin cu bine – examene, şcoli, copii, sarcina, naştere, job- dar cât de bine este să te poţi odihni mental, din când în când, să te poţi elibera din închisoarea minţii, să te situezi într-un loc fără timp, undeva în tine, acolo unde nu poţi ajunge decât uneori, un loc unde te simţi protejată şi înconjurată de pace.

Am fost şi astăzi pe străzi. De data aceasta, doar eu şi fiica mea. Când ieşim, o las cât pot de liberă. Să intre în lacuri, dacă nu-i ajung până la genunchi, să alerge pe oricare strada unde nu circulă maşini, să meargă înainte sau înapoi, la stânga sau la dreapta. Nu o grăbesc. O las să descopere lumea şi să mi-o arate, plină de entuziasm. Îmi place să o văd cum ţipă de încântare, cum scânteiază cu fiecare descoperire care îi produce plăcere. La sfârşit de săptămână străzile se golesc de oameni, pe înserat. Te plimbi prin inima oraşului şi aproape că poţi auzi vibraţiile locurilor. ale clădirilor. Am trecut prin fața bisericii de lângă casă şi am intrat. Intru în biserici când sunt goale. Îmi dau o stare de bine, ca şi cum dintr-o dată, înconjurată de zidurile groase de beton, mă simt “departe de lumea dezlănţuită”, într-o cu totul altă dimensiune. Ne-a salutat preotul, acelaşi care nu vroia să o boteze pe fiica mea pentru că părinţii nu sunt practicanţi. Și ce dacă nu practic religia voastră? În sufletul meu, am credinţa mea. O credinţă pe care am căutat-o ani şi ani, şi care a venit când n-o mai aşteptam. Aşa încât, împotriva tuturor, fetiţa a fost botezată. Ea va alege apoi ce şi cum să creadă, dacă să creadă sau nu.

Scriu şi nu de puţine ori mă întreb de ce o fac. Cred că o fac pentru mine, ca să îmi limpezesc mintea, să scot din ea ce mă frământă, să mă golesc şi să mă calmez. Apoi, mi-ar plăcea ca ceea ce scriu să îi rămână ei, copilei mele, pentru acel timp în care va ajunge să se întrebe cine a fost mama ei, dincolo de blugii şi tricoul de fiecare zi, dincolo de casă, dincolo de muncă, de tot ceea ce se poate vedea fără să te străduieşti, fiindcă şi pentru mine, la un moment dat, a venit timpul când m-am întrebat cum au fost şi sunt cu adevărat părinţii mei. Ce gânduri au avut. Ce frământări. Ce bucurii. Ce aspiraţii. Ce i-a durut şi ce le-a dat mereu putere să meargă mai departe, dacă s-au întrebat dacă după viaţa asta mai există altceva, dacă au căutat, dacă au găsit, dacă au fost mai mult fericiţi sau mai mult trişti şi cum ne vedeau ei, pe mine şi pe sora mea. Îmi pare rău că am ajuns să mă întreb lucrurile astea prea târziu, când deja nu mai e posibilă o astfel de comunicare sau poate ar fi, dar nu vreau să scot la iveală răni, eşecuri, dureri, când ei deja ar trebui să îşi trăiască a treia vârsta în pace. Aşa încât tăcem, şi noi, copiii, şi ei, părinţii, iar când vor pleca îşi vor lua cu ei secretele şi ne vor lăsa un gol pe care nimic şi nimeni nu-l va mai putea umple vreodată în viaţa asta.

femeiaNu, nu sunt tristă. Nu în noaptea asta. Mă uit din când în când la luna asta rotundă şi caldă şi zâmbesc. Îmi vine în minte că noi, oamenii, avem de fapt existențe asemănătoare cu ale viermilor de mătase. Nu ne dăm seama că ţesem continuu, ne ţesem viaţa. Cea prezentă şi cea viitoare. Că începem să ţesem din chiar clipa în care ne naştem, neobosiţi, inconştienţi, gândurile noastre, ceea ce facem, sentimentele, le scoatem din noi, şi ne înfăşurăm în ele aşa cum viermii de mătase îşi ţes coconul din trupul lor. Se consumă pe ei înşişi şi se îmbracă cu sine. Când coconul de mătase a fost terminat, corpul viermelui de mătase nu mai există, doar în interiorul capsulei albe a mai rămas o sămânţă, pentru viitor. Ne comportăm în acelaşi fel, în fiecare clipă, căci tot ceea ce gândim sau simţim este o epuizare a forţelor vitale cu care am venit în viaţă, până când se ajunge la final, când ne vom fi stors de putere trupurile prin gânduri, sentimente, stări, fapte. La fel, ne vom fi înconjurat de rezultatul a ceea ce am simţit, gândit, făcut, trupurile nostre albe invizibile, şi ceea ce rămâne din noi va adormi.

Până data viitoare.

A trecut de o oră de miezul nopţii. Luna nu doarme, dar eu ar trebui să o fac.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *